Epilog

"....Open your heart, I'm coming home."

 -Cum l-ai cunoscut?

Eşti atât de... obsedată,

vorbeşti mereu obsesiv despre el, scrii pagini întregi ca o bolnavă ce nu mai are control, tresari ca o proastă când cineva spune numele lui, îl uiţi în sfârşit, adică nu te mai gândeşti atât de mult la el şi apoi îţi sună telefonul şi sari ca o dementă. Şi ce credeam că e sfârşit... începe iar.  Ca o spirală veşnică în care eşti captivă şi te încăpăţânezi să nu ieşi.
Mă enervezi, mă oboseşti, dar ai acea sclipire în ochi pe care n-am mai văzut-o de atâta timp...

-Ştii, M.

Eram anul 2 şi era iarnă, în preajma sărbătorilor. Ştiu că venea vacanţa şi aveam Crăciunul în suflet.

Eram la fel de singură şi de izolată de lume.

M-am dus într-o zi la facultate pentru a lua o adeverinţă de la secretariat, doar pentru 5 minute căci ştii că nu prea am onorat profesorii la cursuri.

Îmi amintesc perfect. Era o zi înnorată şi bătea cu putere vântul.. Mirosea a frig şi-a iarnă şi-a posibilităţi, a fum de ţigară şi-a ploaie. M-am uitat în jur, era pustiu, doar trei oameni stăteau la ţigară în faţa facultăţii şi vorbeau destul de tare în liniştea din jur. Îmi amintesc ca printr-un vis, am urcat treptele spre intrare şi m-am aşezat ca o babă în veşnicul loc de ţigară. Mi-am aprins una şi-am fumat absentă. Lângă mine erau trei studenţi pe care nu-i cunoşteam.  

Stăteau în picioare şi eu îi ascultam, stând cu nasul în telefon sau pe zidurile clădirii din faţa mea. Erau anul 3, vorbeau de licenţă şi asta mă îngrozea oarecum, accentuându-mi anxietatea. Era el şi încă două fete. Îl ascultam şi din când în când mă uitam la el. 

Am tresărit.

Mi-am zis că n-am mai văzut până atunci un tip atât de drăguţ la facultatea mea.

Am intrat în facultate şi pe drum spre intrare, am trecut prin faţa lui, în loc să ocolesc. Pe când aşteptam la secretariat, m-am uitat, instinctiv, spre ieşire să văd dacă a plecat. Voiam să-l mai văd, măcar un minut.

Încă era acolo şi m-am gândit cât de stupidă sunt.

Ştii cum e atunci când cunoşti pe cineva şi simţi din prima clipă că va avea un rol important în viaţa ta?
Căci simţi că vibraţi pe aceeaşi frecvenţă.
 Nu ştii cum, dar simţi că te va schimba, că-ţi va răsturna lumea, că nu vei mai fi niciodată la fel. Că ceva din tine va muri şi altceva va renaşte. 

Am ieşit şi m-am pus la locul meu, continuând să-i ascult. Simţeam că şi el ştie, că a observat acea necunoscută care se poartă ciudat.

Mi-am aprins o ţigară. 
Doamne, ce băiat frumos!
Nu, nu, frumos e prea banal spus.
Interesant.
Am încercat senzaţia aia ciudată când te bucuri ca un copil că pe lume parcă s-a schimbat ceva, parcă decorul nu mai e aşa gri, parcă iarna asta nu mai e atât de cumplită, parcă străzile nu mai sunt atât de jegoase şi lugubre, parcă natura nu mai e atât de moartă. Parcă facultatea asta de căcat, la care mă târăsc de un an jumate, nu mai e atât de înfricoşătoare şi inutilă.
Şi totuşi, în timp ce te bucuri ca un copil răzgâiat şi naiv, parcă ceva se stinge şi totul revine la forma lui iniţială.
Şi revine nodul ăla din gât şi nu mai ai aer.
Nu-i pentru tine, nu,
stai departe.


Cred că am zâmbit
ca o nebună.

Vocea lui mă liniştea şi parcă nu-mi mai era atât de frig

şi nici stingheră parcă nu mai eram.

S-a uitat la mine, da! Fuma din ţigară, râdea cu colegele lui şi din când în când, mă privea pentru o secundă. Am rămas amorţită şi niciun gând nu-mi mai trecea prin minte.

A sărutat-o pe tipa de lângă el şi m-am făcut mică şi-am vrut să dispar.

Ce stupidă eşti, Maria! 

M-am gândit că nu s-ar uita niciodată la mine...

Mai aveam trei fumuri din ţigară şi s-a aşezat lângă mine.

Da.. era chiar lângă mine, în stânga mea.

Dar ţigara, fir-ar, a ajuns la filtru! Cam târziu, prietene. Trebuie să plec.

M-am prefăcut că butonez pe telefon ca să nu plec ca o nesimţită fix când s-a aşezat el,

voiam să mai trag de timp,

dar am fugit.

Parcă simţeam, M.

Parcă ştiam că nu se va sfârşi aşa.

De-aş fi ştiut atunci cât de important îmi va fi băiatul de lângă mine, de-aş fi ştiut atunci că va face parte din viitor şi din trecut... picioarele mi-ar fi paralizat acolo şi-ar fi prins rădăcini.

Dar vezi tu, îmi amintesc fiecare detaliu din acea zi mohorâtă şi obişnuită, ca oricare alta. Îmi amintesc cum eram îmbrăcată, cum îmi bătea vântul prin păr, îmi amintesc gesturile lui şi privirea lui şi replicile lui. Îmi amintesc că tremuram de frig. Îmi amintesc clipa când m-am ridicat şi-am plecat, gândindu-mă că mă priveşte în acel moment. Şi paşii mei erau atât de nehotărâţi şi grăbiţi... Cred că am vrut să mă întorc să mă uit în urma mea, poate am şi făcut-o, nu mai ştiu.

Îmi amintesc până şi ţigara mea, în aer pentru o clipă, căzând pe asfaltul rece. Nu râde, atât m-am ofticat că s-a stins aşa repede...

Dacă nu l-aş fi reîntâlnit, dacă nu ar fi devenit atât de important pentru mine, acea zi s-ar fi şters din memoria mea... ca celelalte.

Îmi amintesc, într-un mod ciudat, atât de limpede prima mea cană cu lapte şi lampadarul verde la care mă holbam la 3 ani când voiam să ies din realitate şi să cunosc una mai bună. Îmi amintesc cum îmi gustam lacrimile sărate şi ziua în care maică-mea mi-a spus că trăim 100 de ani şi că apoi murim şi cum m-au podidit lacrimile. Acum să-ţi zică cineva că trăieşti mai mult de 60 de ani, ai plânge de fericire.
Îmi amintesc cuiele din colţurile meselor pătrate de la creşă şi cum apăsam pe ele căci simţeam că aşa trece timpul mai repede şi vor veni ai mei să mă ia. Şi chiar trecea, în lumea mea.
Şi-mi amintesc de chitaristul ăla cu ochi mari, negri şi trişti, de unde lumina pierea, care mi-a cutremurat lumea pentru o clipă şi cum l-am căutat apoi în fiecare chip de pe stradă.

Aşa îmi amintesc şi de A. care a apărut ca o lumină în după-amiaza aia cenuşie de iarnă.
Îmi amintesc de noaptea în care ne-am reîntâlnit. Coboram scările din club şi-mi făceam loc printre mulţimea de oameni ca să pot ieşi afară, la aer curat, unde mă aştepta fericirea mea de ocazie.
Eram amorţită, băusem mai multe beri ca să prind curaj, şi-n timp ce-mi făceam loc printre oameni, în întunericul obscur, am închis ochii şi-am simţit că acea clipă e eternă.
Că va rămâne.



Amintirile acestea sunt atât de vii şi de actuale, de parcă ele s-au aflat mereu undeva, aici, în mine, de unde s-au născut, independente de lumea exterioară.

De aceea, M., îţi vei aminti detalii atât de stupide şi neimportante, căci în sufletul tău ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Citisem undeva că nu ne amintim de marile evenimente, ci de acele zile aparent banale care capătă o semnificaţie aparte, care ne schimbă, care produc ceva în interiorul nostru. Poate de aceea suntem capabili să ne amintim şi cele mai mici detalii, ele rămân impregnate adânc în noi căci au avut un impact de care ne dăm seama mult mai târziu.

- Numai tu poţi să creezi adevărate scenarii şi obsesii dintr-o banală zi.

Spune-mi cum de te-ai reîntâlnit cu el. V-aţi mai văzut la facultate?

-Pff, nu,
dintr-un joc stupid. 

Din clipa în care am plecat de lângă el, am şi uitat că există. N-am vrut să-mi fac filme, ştiam că e în zadar şi că doar în mintea mea mă observase şi el.

Au trecut zile şi-a venit primăvara. Nu-l mai văzusem.

Ştii, poveştile încep atunci când nici măcar nu stai să te gândeşti la ele. Am învăţat asta. Când le dai uitării, când nu le prezici, când nu le gândeşti, ci le laşi să se ascundă în cele mai ascunse unghere ale fiinţei tale...ele rămân acolo, înfipte bine înlăuntrul tău şi te conduc acolo unde trebuie să ajungi. La începutul lor... pentru a le putea sfârşi.

De fapt, poveştile încep cu mult înainte decât crezi tu.

Era primăvară. Era 9 martie,

9- numărul meu care m-a urmărit mereu.

Şi acum râd ironic şi-mi vine să-mi dau două palme peste faţă să mă trezesc în pula mea la realitate.
Venisem de la facultate şi-mi beam cafeaua amară. Am deschis laptopul şi nelipsitul facebook şi nu ştiu prin ce proces al intuiţiei mele am închis ochii şi-am început să dau click la întâmplare în listă, ca o nebună. Am deschis random fereastra lui şi i-am citit mesajul trimis în urmă cu o lună, da, se pare că mă avea la prieteni! Mă salutase şi nu-i răspunsesem, ciudat, de obicei răspund la tipi mişto, mai ales de la psiho, poate că nu am văzut mesajul?! Oare ce făceam în acea zi când mi-a scris, în clipa aia? Cum de n-am observat mesajul sau cine l-a scris? eu, activa nr1 pe facebook... Cât de ignorantă am putut fi...acum, acum să se mai fi deschis fereastra aia...
Vezi, M., asta a fost ciudat, că deşi din cauza unor cine ştie ce circumstanţe nu am răspuns atunci, după atâta timp, printr-un joc infantil şi stupid născut din plictiseală, printr-o intuiţie cumplită, ceea ce trebuia să se întâmple s-a împlinit.

Nu ştiam cine e, uitasem că e băiatul ăla dintr-o iarnă gri, care m-a făcut să tresar,

la ţigara aia nenorocită care se termina prea repede.
Şi i-am răspuns .

Am vrut pentru o clipă să-i dau block căci nu-mi răspundea înapoi şi nu ştiu de ce eram nervoasă. Dar m-am abţinut! ceva îmi spunea că o va face, seara.

Mi-am dat seama mai târziu,

putea socializa cu mine doar noaptea, la muncă, căci avea prietenă! Şi cât de important avea să devină acel interval de timp!

9, 9 ore stătea la muncă, 9 ore în care puteam vorbi.
Apoi, mi-am amintit cine e! când eram deja subjugată iremediabil de el, a doua oară...

Şi m-am aruncat, tot cu ochii închişi..

E ciudat ce putere pot avea unii oamenii asupra ta doar prin nişte simple cuvinte.

Îşi amintea de acea zi, cel puţin, aşa mi-a zis mai târziu: Tu eşti tipa aia care stă singuratică la ţigară.

Cine m-a pus să fac acel joculeţ stupid şi total lipsit de noimă?
Cine m-a pus să-i răspund?
Cine m-a pus să dau click fix pe fereastra aia blestemată?!
Mouse tâmpit.

E adevărat că un simplu gând îţi poate răsturna întregul univers.
O clipă, o clipă să nu mă fi gândit la tâmpenia aia de joc, un milimetru ca mâna mea să apese altundeva, la alt nume şi n-aş mai fi scris astăzi despre el.
Şi nici acea noapte n-ar mai fi fost.. şi nici zâmbetele noastre fumate cu soarele nostru mahmur, îngheţaţi de frig lângă o sticlă goală de bere.
Şi nici lacrimile mele.

Tehnologie de căcat.



Poate că aşa începe totul. Din hazard şi haos şi decizii de moment care te conduc acolo unde trebuie să ajungi. La o fericire de ocazie. La lecţii pe care le ai de învăţat. La sentimente pe care le ai de trăit.
Poate că indiferent de ce faci, de cum ocoleşti, de cum amâni, de cum ignori, dacă este scris ca ceva să se întâmple, se va întâmpla.

-Apoi te-ai întâlnit cu el...

-Da, după o lună de schimbat replici pe facebook.
Era 9 aprilie.
N-aş fi ieşit, ştii că m-am izolat şi că mi-e atât de frică de oameni din cauza unei anxietăţi de căcat, ştii că sunt obosită căci m-am aruncat de atâtea ori şi am căzut... n-aş fi ieşit dacă n-aş fi simţit o nevoie atât de covârşitoare de a mă bucura de prezenţa lui, n-aş fi ieşit dacă nu eram deja atât de dependentă de el. Ah, şi era atât de manipulator! Din clipa aia în care privirile noastre s-au întâlnit prima oară, s-a scris povestea.
Parcă era absolut necesar, parcă aşa trebuia să fie.

Eram atât de liniştită,M., de detaşată de toţi şi de toate
 şi-a apărut A.
Marele manipulator, un bun posibil viitor psiholog şi IT-ist, 
el era tot ce era în el şi chiar mai mult decât atât, era o fiinţă întreagă.
Clipa mea suspendată în timp.
Pierdere de sine.
Echilibrul meu în dezechilibru.
afagsdghsfhsf

Ştii că eu trăiesc, uneori, izolată prin alţii.
A. îmi era un fel de libertate, dincolo de propriile mele bariere.


Cel care apare întâmplător de nicăieri şi apoi dispare din viaţa mea.
Povestea la care se scrie mereu.
Fără început şi fără sfârşit.
Exact de ce aveam nevoie.
O pauză în desfăşurarea firească a lucrurilor, un ceas oprit în eternitate, o mică scânteie în întuneric...
un haos perfect şi organizat,
proiecţie a întunericului meu,
a tot ce-am vrut şi mi-a lipsit vreodată.


Linişte... şi zgomote şi cutremure şi linişte. Amorţeală. Ceaţă. Fum. Întuneric. Fiori. Muzică care vibrează în noi. Coridoare goale. Vicii. Săruturi ameţitoare. Zâmbet crispat. Priviri ce ascund atâtea poveşti. Scrum. Umbre. Ziduri. Râsete isterice. Ecou. Balcon. Dimineţi gri.
Fuga din realitate.

-Şi ţie îţi place să dramatizezi...
Ştiai în ce te bagi...

-Ştiam şi m-am aruncat căci preferam să îndur apoi absenţa lui decât să nu mă fi bucurat măcar o clipă de prezenţa lui.
Ştii, sunt unii oameni care prin simpla lor existenţă te fac să zâmbeşti. Prin simpla lor amintire... Ai nevoie de ei, în drumul tău, sunt lecţii şi clipe pe care trebuie să le trăieşti. Căci structura ta sufletească n-ar mai fi fost la fel acum dacă ei n-ar fi trecut pe acolo.
Sunt oameni care îşi lasă amprenta definitiv în tine. Te cutremură, te dărâmă, te târăsc în mizerie, te înalţă, te fac să simţi că trăieşti.

-Ce căcat.
Eşti atât de naivă, mereu trebuie să te complici şi să atragi tot felul de experienţe dubioase care nu duc nicăieri. Nu te înveţi niciodată minte.
Şi-a bătut joc de tine, te-a manipulat cum a vrut el ca să te bage în pat, te-ai întors mereu la el când era plictisit şi avea nevoie de o proastă ca tine, chiar dacă nu mai dăduse niciun semn de luni întregi, tu ai fugit spre el în noapte, când pocnea din degete, ca o disperată şi l-ai ridicat pe un piedestal...





-Amândoi eram plictisiţi. Amândoi luam ceva de la celălalt, fără să cerem.
Amândoi ofeream fără să ni se ceară.
Eram în filme diferite, aveam scopuri diferite, el voia doar sex, eu voiam şi compania lui... Căci numai acolo, între cei patru pereţi, ascultând un playlist printre fum şi prea multe beri băute, numai acolo, cu el, în faţa mea, cu vocea lui răsunând ecou în timpane şi-n toată fiinţa mea, cu tăcerile şi săruturile noastre... numai în nopţile alea tăcute, acolo, la etajul 9, deasupra Bucureştiului, mă simţeam vie.

Aşa că ce contează cine a dat sau cine a luat mai mult, amândoi eram răspunzători pentru alegerile noastre. Amândoi eram ameţiţi şi conştienţi, amândoi ne urmăream propriile scopuri şi ne lăsam folosiţi.
În plus, un om inteligent şi cu conştiinţă puternică de sine nu are cum să nu fie plin de dorinţe şi de regrete.
Cum aş putea să îl condamn? când el mi-a spus de la bun început să nu mă îndrăgostesc de el...

-Şi ai făcut-o căci cauţi mereu dezastre
şi eşti o masochistă iremediabilă.

-M-am îndrăgostit de el chiar dinainte să-mi spună să nu... chiar de la primele noastre cuvinte. Nu ştiu când mi-am dat seama, ştiu că a fost un moment în care subconştientul meu a capitulat şi m-am trezit speriată.


Ştii ce e ciudat?
Că ne-am văzut de atât de puţine ori şi a fost suficient ca prezenţa lui să rămână aici, oricâţi ani ar trece.
Că n-a contat că ne-am văzut la fiecare trei luni, fără să ne dăm seama, adică în fiecare anotimp. Ştii, îţi vei aminti mereu de acele anotimpuri care au devenit ale tale şi ale oamenilor care le-au făcut eterne.
E ciudat că deşi trecea un anotimp peste noi, fără să ne mai vorbim, când ne întâlneam, era totul atât de firesc de parcă ar fi trecut o zi de când ne-am luat rămas bun.
Aşa că nu contează dacă n-o să mai vorbim sau n-o să ne mai futem, nu contează că într-o zi îmi voi da seama că a dispărut definitiv din lumea mea. Nopţile alea vor rămâne. La fel l-aş simţi cum o fac şi acum, oricâţi ani ar trece.
-Eşti iremediabilă...Ar trebui să te trezeşti în pula mea la realitate şi să mă asculţi.







-Îi ştiu doar temerile şi mişcările, 
felul în care accentuează cuvintele şi trage adânc din ţigară. Îi ştiu doar atingerile reci şi obsesia pentru control. Îi ştiu doar fixaţia pentru detalii şi cum se uită prin oameni, cum îi citeşte, cum îi face să se simtă ascultaţi, să se simtă acasă. Cum mă sperie. Îi ştiu doar calmul şi căldura din voce şi răceala din priviri. Îi ştiu doar zâmbetul arogant şi acea privire ironică care te face să crezi că niciodată nu vei şti nimic din ce gândeşte. Îi ştiu doar acel gol pe care-l va umple într-o zi.
El nu e doar o companie plăcută, nu e doar genial, e un om cu adevărat interesant.

Dar nu l-am cunoscut niciodată. Nu ştiu toate nimicurile care devin atât de speciale în timp. Nu m-am trezit dimineaţa lângă el, nu ne-am băut cafeaua împreună. O bea cu lapte sau simplă? Nu l-am privit niciodată dormind. Nu ne-am plimbat niciodată de mână. Nu ştiu ce vise are. Nu ştiu dacă a simţit vreodată să povestească şi altcuiva despre serile noastre. Nu ştiu dacă i-am lipsit vreodată sau dacă s-a mai gândit din când în când la mine şi în afară de momentele în care rămânea singur şi voia o tovarăşă pentru sex şi alcool. Nu-i ştiu obsesiile. Nu ştiu ce-l face fericit. Nu ştiu dacă e la fel de relaxat şi atunci când nu e ameţit de la iarbă sau de la alcool. Ce planuri are. Cât de calm ia deciziile importante. Cât de disperat e când nu ştie cum să fie fericit. Cât de des se plictiseşte când îşi dă seama că majoritatea relaţiilor se menţin prin obişnuinţă şi comoditate.
Ce melodii şi amintiri îl cutremură. Ce iubeşte. Ce-l face să vibreze. Cât stă în duş. Ce cărţi citeşte. Iubeşte mirosul de cărţi? Îşi acceptă trecutul? Îşi trăieşte prezentul? Ce poveşti se ascund în privirea lui?

- E doar un pseudo-necunoscut şi totuşi....

- Şi totuşi, da, într-un fel ciudat, l-am iubit.

 Ştii de ce mi-e frică, M?

-....

-Că s-au împlinit patru anotimpuri prin care ne-am regăsit.
Şi mă tem că nu va mai veni altul. Nu mai există altul.
.

..........................................

Uneori, în drum spre casă, în metrou, încă îmi răsună în căşti acea melodie care mi te aducea cândva şi care mi-a devenit fior. Şi-atunci, închid ochii şi muzica se ascunde în fiecare atom pe care tu l-ai făcut să vibreze.

Parcă te simt.

Parcă te văd în faţa mea, pe notele melodiei, trăgând relaxat din ţigară şi zâmbindu-mi ironic şi stins.

Prezenţa ta e încă aici, în mine.

Şi peste tot, eşti tu, în fiecare anotimp, apărând din întuneric

şi dispărând în neant.

Porţi în tine tot întunericul şi toată lumina din lumea noastră infinită.

...Dar la final rămân doar poveştile,
căci până şi stelele se sting,
dar clipele rămân suspendate-n timp.