You never talk to me
What are you thinking
What are you feeling
I feel like I'm drowning
You know I can't breathe now
We're going nowhere
We're going nowhere
E atât de octombrie aici.
Beau un pahar de vin roşu sec şi zac în propriul dezastru în nopţile astea albe fără sfârşit.
Ploaia îmi bate în geam şi în timpane şi o ascult absentă. Îmi sting ţigara nervos, strivind-o în jegul din scrumieră şi deschid geamul ca să mai respir.
Inspir noaptea şi ploaia şi aş vrea să ţip,
dar în mine s-a instalat toamna.
Azi m-am plimbat fără gânduri şi m-am oprit să mă văd reflectată într-o băltoacă. Am călcat peste frunzele putrezite şi plouate şi-am respirat mirosul de pământ ud, de nostalgie, de sfârşituri şi noi începuturi.
Am avut nevoie doar de un roman bun sub pătura portocalie, de o cană cu ceai şi ploaia din geam.
Mi-am dat seama că în ciuda amorţelii care mi-a cuprins toată fiinţa, încă ştiu să mai simt.
Simt fiecare anotimp cum îmi răvăşeşte lumea, fiecare picătură de ploaie, fiecare carte citită, fiecare persoană care şi-a lăsat amprenta, undeva, în cele mai ascunse unghere dinlăuntrul meu. Fiecare emoţie care mă cutremură, mă frânge, mă ucide, mă înalţă, fiecare clipă pe care am vrut-o eternă, toate gândurile, mirosurile, cuvintele, revelaţiile, scenariile mele- toate drumurile pe care am mers, toate poveştile pe care le-am auzit... doruri, zâmbete, conversaţii în nopţi reci, atingeri, temeri, obsesii, fobii, insomnii- momente efemere, pe toate le simt adânc impregnate în mine.
.
Sunt amorţită. Îmi simt întunericul şi oboseala din priviri. Îmi simt sângele pulsând în vene şi oasele scrâşnind a frig şi spaimă. E ceaţă şi plouă cu găleata şi merg prin toamnă de mii de ani, dar eu o iubesc.
Căci se încadrează perfect în decorul meu şi orice sfârşit presupune şi un început... precum şi efemeritatea clipei.
Şi dacă lumea ar pieri în toamnă, m-ai lua de mână şi ai opri clipa în loc?
Să rămânem în cadrul nostru,
În haos, cu nopţi pierdute şi prea multe beri băute, cu zâmbetul tău ironic ce ascunde atâtea posibile lumi şi apusuri, cu ţigările mele pe care le fumez obsesiv cât pentru doi, cu privirea ta neagră, mai rece ca ploaia asta ce aduce sfârşituri, cu nebunia noastră,
cu căderea mea.
Mă îngrozeşte gândul că într-o zi o să uit.
O să uit că de când te-am cunoscut nimic n-a mai fost la fel.
O să uit ziua în care te-am văzut prima oară şi cum am tresărit. O să uit nodul din gât şi panica mea evidentă când ne întâlneam în nopţi tăcute şi te puneam să-mi pui un playlist ca să nu-mi mai aud tăcerile.
Cum ar fi să uit în timp cine eşti, să-ţi uit numele şi vocea, să-ţi uit tricourile negre, felul în care vorbeşti şi tragi din ţigară, felul în care mă priveşti şi cred că ştiu, să-ţi uit parfumul şi zâmbetul arogant, să uit îmbrăţişările, râsetele, săruturile care mă ameţeau, oboseala ta din priviri?
Să nu mai ştiu dacă eşti deprimat sau fericit, dacă-ţi dormi nopţile sau zilele, să nu mai ştiu ce cărţi mai citeşti, ce vise şi ce realizări mai ai, ce temeri, ce vicii.
Şi atunci, îmi va rămâne doar toamna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu