Şi când priveşti îndelung într-o prãpastie, prãpastia priveşte şi ea înlãuntrul tãu

 




Mi-e rău, A. Mi-e atât de rău.
Am crezut că visele m-ar putea salva. Ce naivă. De mică am crezut asta, dar am deformat grav realitatea.
N-am înţeles că un om nu poate visa mai presus de propriul lui creier. N-am înţeles că până şi visele au limita lor. Un aspect atât de simplu... pe care l-am ignorat.

M-am refugiat, ca o fraieră, în scenarii şi amintiri şterse, uitând să mai văd. Am stat fixată cu privirea într-un singur punct, un punct mort, fiind atât de ignorantă, de laşă, de îngrădită!

Îmi pare rău ca sunt atât de infantilă.
M-am vrut altfel, dar m-am uitat, la un moment dat, pe drum, şi am rămas în urmă. Aşa mă simt acum. Întârziată.




Sunt o ratată cu pretenţii. N-am făcut nimic bun pentru mine. N-am ştiut niciodată să creez. M-am priceput mai bine să dărâm, să stric tot ce ating, să pierd toate lucrurile la care ţin, să distrug tot ce-mi iese în cale. O dată, demult, un bătrânel mi-a spus că mă pricep să pierd lucruri, văzând cum îmi cad haotic diverse lucruri din buzunar. N-am înţeles atunci la ce se referea, eram prea mică.

Am căutat iubirea şi fericirea prin alţii, în loc să-mi văd de interesele mele, de drumul meu. Ca toţi oamenii, în pula mea.
Eu am rămas în loc şi m-am uitat în urmă, prefăcându-mă că înaintez.


Îţi vorbesc ţie, A.

Dacă nu apăreai tu, probabil ar fi fost un altul după care să jelesc acum şi la care să-mi limitez existenţa. Pentru că asta am făcut mereu. Am căutat dezastre şi mi-am limitat universul la câte un individ care nu dădea o ţigară pe mine. Pentru că n-am ştiut cum să fiu altfel. Cum să-mi umplu acel tărâm gol din mine. M-am format greşit.
Probabil că unii oameni îşi creează singuri motive de suferinţă pentru a evita suferinţa sau pentru a suporta fericirea. Sunt proşti şi masochişti. Fug  de ei înşişi, îngropându-se în monotonie şi ignorând ceea ce sunt cu adevărat.






Îţi scriu ţie, ca o disperată, ţip şi râd isteric prin cuvinte pentru că nu ştiu cum altfel să comunic cu tine. Sau cu mine.
Pentru că nici măcar nu trăiesc.
Şi mi-e scârbă de mine căci m-am vrut întreagă, dar sunt doar frânturi din ce-aş putea fi. E mult prea obositor să trăieşti aşa, la limita de jos a ce puteai fi. Te ucide încet. Şi nici măcar nu mai ai puterea să vrei. Asta chiar e de căcat. Să fii bolnav şi să nu mai vrei să te tratezi pentru că te îngrozeşte procesul şi, mai ales, vindecarea.
Pentru că în tine s-a înrădăcinat adânc un sentiment tâmpit că nu meriţi. Că oricum, nu se merită nimic. Ceva s-a stins.
Ca deţinuţii care au ca scop libertatea şi când o obţin se cacă pe ea. Îi înghite, îi înăbuşă, se împiedică de ea şi se întorc înfriguraţi acasă, înapoi în penitenciar, la siguranţa cu care s-au obişinuit. Pentru că libertatea lor e acolo, în universul lor limitat. Le e prea greu să se reintegreze în societate, cum sunt eu o inadaptată a vieţii.. a realităţii. Aşa fug şi eu de realitate, de fericire, de însănătoşire, de lumină, de viaţă. Şi, mai ales, de iubire. Mereu am fugit, dorind-o şi visând-o de la distanţă. 
Am crezut că pot să trăiesc încătuşată în visele şi scenariile mele puerile, dar infinitul fiind dincolo de ele.



Uneori, mă simt aşa, de parcă cineva m-a aruncat în lumea asta, fără să mă înveţe care-i treaba cu ea. De parcă, de-abia ieri m-am născut. Şi mi-a luat liniştea, m-a trezit din somn şi am venit pe lume obosită. Şi, paradoxal, simt că am trăit 1000 de ani, atât de greu îmi e sufletul.
M-am săturat de trăit şi nici măcar n-am apucat să trăiesc. Dar poate că am fost prea vie şi d-asta am simţit moartea atât de puternic. Am simţit cât de fragilă sunt şi cât de efemere sunt clipele şi oamenii pe care îi pierzi. Am iubit, conştientă de imposibilitatea de a rămâne în singura clipă care contează.

Atât de mare e anxietatea mea şi depresia asta de căcat pe care parcă o am în sânge. Şi-s atât de deprimantă şi tristă încât cred că şi Bacovia ar face mişto de mine.




Îţi scriu ţie, A.


Şi-mi pare rău că n-am fost prezentă când a fost momentul tău. Că l-am scăpat... cu mintea mea mahmură şi ameţită de prea multe vise.

Îţi scriu ţie, A. Şi e ultima oară.
O să încerc să trăiesc.
Fără să mă uit în urmă, fără să mă agăţ de oameni, fără să mă refugiez în amintiri.