Să mori şi să renaşti în fiecare clipă.
Să te trezeşti şi să fugi de lumină.
Să aştepţi şi să uiţi...
Să aştepţi iar.
De fiecare dată când apari, A, mor şi renasc încet. Tresar şi plâng şi râd
şi mă sting.
Şi fericirea asta mă sufocă căci e tot durere.
Mi-e greaţă şi-mi vine să vomit.
Îmi torn un pahar de vin şi-ţi scriu iar, ca o nebună prinsă într-o cămaşă de forţă, aşa mă simt.
Şi e totul prea alb în jurul meu în toată bezna asta. Şi mă dor ochii. Şi aş vrea să ţip, dar sfârşesc într-un râs isteric şi cretin.
Şi-afară toarnă cu găleata şi-mi vine să fug
şi să alerg beată prin ploaie.
Ce stupid. Ca singura mea fericire, singura clipă în care mă simt şi eu vie şi în care vibrez să fie coşmarul ăsta, în care apari tu, când ţi se scoală ţie, din întuneric şi mă faci eternă.
Mă chinui să plâng, dar lacrimile astea jegoase s-au săturat de mine, au obosit. S-au săturat de tunelul ăsta prin care mă târăsc în fiecare anotimp, căutându-mă, căutându-ţi prezenţa fără de care nu voi vedea niciodată lumina.
E noiembrie.
Sunt nopţi în care tremur de frig şi nopţi în care merg prin poaie pentru că mă sufoc.
Sunt nopţi liniştite, apăsătoare, în care nu bate vântul şi calc peste frunzele veştejite spre nicăieri.
Sunt nopţi tăcute şi nopţi în haos.
Sunt nopţi albe, cu pahare de vin şi muzică vibrând în timpane, în care deschid geamul să nu mă intoxic cu fum.
Sunt nopţi încremenite, moarte, în care parcă timpul a stat în loc, în care nu mi-e frig, nici cald, în care mă lupt cu angoasele şi scenariile mele, în timp ce oamenii normali dorm.
Sunt nopţi îngheţate, pe bulevardul pustiu al Bucureştiului, cu o sticlă de votcă, sub lumina lunii, aştepând Crăciunul meu singur, scoţând aburi când vorbesc şi scriind nume ştiute doar de mine.
Sunt nopţi ploioase de noiembrie în care mă ascund sub o pătură şi încep să visez la nopţi fumate în briza sărată din Vamă.
Sunt nopţi tăcute care miros a singurătate şi-a frig, în care vreau să fiu doar eu cu mine...
şi nopţi în care caut bolnavă prezenţa oamenilor care au trecut vreodată pe aici şi şi-au lăsat amprenta.
....................
În seara asta, Bucureştiul mi-a părut îngropat pentru totdeauna în toamnă.. deşi mirosea a iarnă. A decembrie, a sărbători şi agitaţie după cumpărături. A vin fiert şi fulgi de zăpadă ce ţi se topesc pe buze.
Am trişat, A. M-am jucat puţin cu destinul. Ştiam că trebuie să fii prin preajmă şi că poate te voi revedea. Aşa că m-am oprit în loc şi mi-am aprins o ţigară. Şi ploaia mi se prelingea pe obraji. Frigul nu-l mai simţeam. Trecători grăbiţi, maşini, râsete, telefoane, paşi prin băltoace, lumini stinse ce aşteaptă un acelaşi 1 decembrie plictisit.
N-am aşteptat ca ţigara să ajungă până la filtru şi am plecat ca o laşă.
Paşii mei călcau nehotărât asfaltul rece, de parcă pământul se surpa sub ei. Aş fi vrut atunci să se întâmple vreun cataclism, un accident, ceva neprăvăzut, să vină sfârşitul lumii şi să mă opresc în loc. Şi tu să vii. Şi eu să am o scuză.
Apoi, am tresărit.
Erai chiar în spatele meu, A., dar n-am avut curaj să mă uit în urma mea.
Vorbeai la telefon şi mergeai absent, în filmele tale. Ai trecut pe lângă mine, pe lângă lumea mea, cum era să mă vezi? şi am crezut că e doar un vis din care mă voi trezi.
În mulţimea de oameni, prezenţa ta a apărut, parcă, de pe altă lume. Pentru o clipă, am vrut să alerg spre tine şi să mă agăţ de umerii tăi ca o nebună. Dar picioarele mi-au amorţit. Oricum, am obosit, A. Am obosit să alerg spre tine prin beznă şi frig.
Mergeai grăbit prin ploaie şi te potriveai perfect în decorul toamnei.
În decorul meu.
Pentru un moment, lumea s-a oprit în loc şi m-a înghiţit pentru a-mi oferi una mai frumoasă. Zgomotele de pe bulevard s-au scufundat în tăcere, trecătorii s-au transformat în decoruri şi s-au risipit în ploaie. Ai rămas doar tu, în întuneric, mergând grăbit prin noiembrie şi
eu murind şi renăscând încet.
Şi-am simţit iarna..
şi ruptura dintre anotimpuri m-a durut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu