Era 6 dimineaţa şi eu iar nu dormisem. Am deschis geamul să respir aerul curat. Simţeam că mă sufoc. Era încă întuneric şi luna strălucea palid pe cer. Şi ningea. Ningea cu fulgi mari ce-mi intrau pe fereastră şi-n ochi. Am întins mâna şi am ţinut-o aşa minute bune până ce mi-a amorţit. M-am bucurat că am prins acel moment magic din an în care primii fulgi de zăpadă apar total neaşteptat. N-aş fi vrut să-l ratez. De obicei, mă oftic când se întâmplă asta.
M-am gândit atunci că oricât aş iubi iarna, anul ăsta nu-s pregătită pentru încă un Crăciun singur, pentru încă o cumpănă dintre ani în care visez şi îmi pun obsesiv dorinţe tâmpite care nu se vor împlini niciodată, cum ar fi să mai răresc ţigările sau obiceiurile nocive, dorinţe pe care nu pot să le aştept să se îndeplinească din senin pentru că depind doar de mine sau care nu. Pentru frig ce-mi anesteziasă corpul şi mintea, pentru străzi lugubre şi gri în care te ţii să nu cazi şi păşeşti cu grijă prin mocirlă. Pentru agitaţia din preajma sărbătorilor, pentru aceleaşi scene care se derulează în faţa ta în fiecare an, la fel, ca într-un film prost şi uzat.
Şi apoi pentru primăvară. Pentru primăvara aia întârziată şi apăsătoare în care tragi de tine să te trezeşti, să suporţi lumina, în care te lupţi cu angoasele şi în care te doare că nu poţi să te bucuri.
M-am întristat, privind la fulgii ce se aşezau nervos pe mâna mea şi se topeau. Brusc, nu mi s-a mai părut nimic interesant ori nou. Am vizualizat în faţa mea acelaşi film clişeic şi plictisitor. Intru pe facebook şi e plin de imagini cu iarna, toată lumea distribuie, chiar acum, când pe mine nu mă mai atinge cu adevărat. Cum sunt oamenii... Înainte se plângeau că nu le place iarna, că e prea frig şi ei tânjesc la vară, aşa, ca într-o turmă proastă. Şi mi se păreau oarecum superficiali că n-o înţeleg. Că n-o simt. Acum e la modă să le placă zăpada.
Când am uitat să mă mai bucur? De ce nu mă mai trece niciun fior văzând frumuseţea din faţa mea? oare am uitat să mai fiu copil, ce s-a schimbat în mine? Unde e magia de altădată, sentimentul ăla că fiecare iarnă şi fiecare ninsoare e ceva total nou, ca şi cum n-a mai fost niciodată? Şi unde mi-e acea căldură din suflet ce mă învăluia în fiecare perioadă din preajma sărbătorilor? Unde mi-e liniştea? unde e acea scânteie şi însufleţire? Parcă renăşteam.
Căcat.
M-am panicat. Nu se vor mai întoarce niciodată. Mi-am pierdut copilăria şi acea inocenţă care făcea ca fiecare experienţă să fie una total nouă şi neaşteptată. Care mă făcea să vibrez, să visez, să fiu vie. Să trăiesc cu intensitate fiecare întâmplare. Parcă iarna asta a venit prea repede, parcă abia ieri a trecut.
E clar. Mi s-a întâmplat şi mie ce li se întâmplă tuturor.
Voi continua doar să supravieţuiesc, fără să mă mai atingă cu adevărat vreun anotimp. Fără să-l mai trăiesc.
Am închis geamul ofticată şi mi-am aprins o ţigară. M-am gândit atunci cât de diferită eram anul trecut pe vremea asta. Cât ne schimbăm de la an la an, fără să ne dăm seama. Anul trecut, deşi tot depresivă, aveam un fel de fericire tristă şi de emoţie că vin sărbătorile. Încă nu-mi pierdusem capacitatea de a mă bucura şi de a simţi. Anul trecut, aşteptam înfrigurată. Îmi aşteptam minunile şi eram convinsă că viaţa îmi va oferi şi lucruri frumoase, că încă poate să-mi ofere şi eu să le primesc, îmbrăţişând-o timid. Încă puteau să mă mai mişte întâmplările din viaţa mea şi eu să rămân prezentă în ele. Încă mă cutremurau necunoscutul şi viitorul şi trăiam pentru asta.
Apoi mi-am dat seama că fiecare perioadă din viaţa mea am asociat-o mereu cu câte unul de care eram îndrăgostită pe atunci. Erau perioade negre şi frumoase, cu întrebări, cu frământări, cu vise, dar pline de voluptate. Simţeam şi asta era cel mai important. Nu înţelegeam pe atunci că viaţa nu înseamnă atât de mult întâmplări cât înseamnă trăiri. Stări. Că nicio întâmplare nu are sens dacă nu o simţi cu adevărat. Dar eu simţeam din plin şi asta m-a făcut să fiu vie oricât de moartă mă credeam pe atunci. Şi pentru simplul fapt că mă puteam bucura ca un copil la fulgii de nea, că puteam să fiu fericită chiar în clipa aia, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare. Să-mi dau seama că asta e tot ce contează, că despre asta e viaţa. Despre libertate şi micile plăceri, aparent neimportante, de zi cu zi. Despre evenimente marcante şi despre o rutină familiară şi confortabilă pe care tu o iubeşti. Despre oameni care pleacă, dar care rămân cumva în tine şi despre oameni care nu vor pleca niciodată, nu cu voia lor. Despre oameni care devin parte din tine, pe care îi găseşti în atâtea amintiri şi abia după ce dispar, îţi dai seama că viaţa fără ei e doar o glumă nereuşită. Dar că trebuie să integrezi lipsa lor în lumea ta de acum şi să mergi mai departe. Pentru că trebuie să continui.
Despre durere şi fericire de ocazie. Despre momentul în care îţi dai seama că te credeai nefericit doar pentru că nu ştiai atunci că eşti fericit. Despre suferinţă şi gol care îţi arată că trebuia să te bucuri de ce ai pentru că aveai totul înainte, dar tu erai prost şi nu ştiai.
.......
Mi-am stins ţigara şi mi-am făcut o cafea, hotărâtă ca apoi să mă chinui să dorm.
Afară încă bătea vântul şi ningea. Ninsoare de sfârşit de noiembrie.
Am zâmbit.
Mi-am amintit apoi cât de brusc uitam tipii de care eram îndrăgostită. Visam în fiecare zi şi îmi făceam scenarii inutile, îmi imaginam dialoguri şi ce replică le-aş fi dat, să le rămână cumva în minte, să îi facă să mă vadă altfel. Îmi imaginam momentul în care voi uita, dar nu reuşeam, mintea mea nu putea să proceseze ceva atât de... imposibil pe atunci.
Vorbeam, vorbeam atât de mult cu oamenii care schimbaseră ceva în mine. Speram ca, cumva, să se gândească şi ei la mine, să mă simtă.
În fiecare noapte adormeam visând şi în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gândul la el şi înjuram. Nu mai suportam să mă chinui aşa.
Intram pe facebook, să-l mai văd o dată, a 4347645745 oară. Şi mă enervam.
Mă enervam că sunt atât de incapabilă, că nu pot pur şi simplu să uit şi să nu mă mai gândesc. Să fiu realistă, la naiba.
Mă uitam la ceas şi tresăream dacă era fix. Tresăream la orice mesaj şi înjuram când vedeam că nu e el, că nu va mai fi niciodată. Ajunsesem să-mi dau mesaje singură doar pentru a-mi păcăli creierul pentru o secundă atunci când aude telefonul că vibrează. Să vibreze şi el.
Râdeam apoi, râdeam sfâşiată. Mă îmbătam la party-uri şi mă învărteam pe muzică până cădeam din picioare. Nu puteam să uit, orice aş fi făcut.
În fiecare an, la fiecare aniversare, când suflam în lumânări îmi puneam o dorinţă în legătură cu altcineva mereu. Sau la fiecare doi ani. La fel şi la cumpăna dintre ani, singură şi beată, cu o sticlă goală în mână, clătindându-mă în frig, holbându-mă la luminile de pe cer.
Făceam joculeţe stupide şi-mi spuneam că dacă ceva se va întâmpla în următorul moment, cât timp număr până la 9, să zicem dacă cineva mă va striga pe nume sau va intra pe uşă sau dacă un câine va lătra, înseamnă că îl voi revedea ori că îi pasă. Făceam tot felul de scenarii din astea stupide şi mă amăgeam.
Îmi aminteam fiecare detaliu din întâlnirile noastre, ce-am simţit, ce-am zis, ce mi-a transmis, cu ce eram îmbrăcată, clipa dinainte de a se apropia şi a mă săruta, suspendată-n timp. Asociam hainele pe care le purtam cu acele momente şi mă întristam să le mai îmbrac iar. La fel şi cu parfumurile. Asociam şi zilele şi orele şi anotimpurile, ca o obsedată. Mă oftica acea fericire, când persoana de care eram îndrăgostită era prezentă, în faţa mea, şi mă sufoca fericirea aia căci devenise tot durere în lipsa ei. Refăceam apoi clipele dinainte de întâlnire, dinainte de supriza de a-l revedea şi mă dureau şi alea căci nu ştiam pe atunci cât de fericită ar fi trebuit să fiu. Ce absurd, ce stupid! cât mă măcinam cu gânduri inutile... Mă gândeam apoi înfrigurată la zilele dinainte de a apărea el în viaţa mea. Şi credeam că ar fi trebuit să le apreciez mai mult căci mă aştepta ceva atât de frumos. Şi iar mă ofticam. ( Poate şi din cauza asta nu mă mai pot bucura de iarna asta).
Şi mă întrista imposibilitatea de a mă bucura mai mult de acele clipe, de a rămâne prezentă cu adevărat în ele. De a le trăi cu adevărat.
Apoi, în timp, uitam să mai fac asta, nu mă mai gândeam atât de mult, nu mai visam şi plângeam decât periodic, şi brusc îmi dădeam seama că nu îmi mai pasă. Nu cu adevărat. ÎI vedeam altfel, total diferit şi mă gândeam că până şi el m-ar fi plictisit. Mă obişnuisem fără el şi era ok, îmi era bine.
Şi dacă s-ar fi întâmplat să se întoarcă şi să-mi răspundă într-un sfârşit la sentimente, în loc să simt satisfacţie, simţeam doar un gol. Trăgeam de mine ca să mai simt ceva, dar în zadar. Ca lucrurile alea care vin când nu mai ai ce să faci cu ele. Ca un tren care soseşte când te hotârăşti să pleci altundeva. Şi te oftici într-un fel.
.................
Mi-am terminat cafeaua şi m-am pus să dorm.
Am visat atunci că ningea şi că fulgii de zăpadă mi se topeau pe faţă şi în păr. Mă dureau ochii. Era un imens alb pe care păşeam, lăsând urme. Dar vântul sufla şi le acoperea într-o clipă. Şi zăpada se contopea cu cerul, într-un alb absolut, veşnic.
Nu-mi era nici frig, nici cald şi era o linişte asurzitoare, apăsătoare. M-am pierdut în alb şi a coborât noaptea. Şi m-am simţit eternă.
Am ştiut atunci că oamenii vor uita cine ai fost sau ce ai făcut cât ai trăit. Că orice ai face, lumea nu se va opri în loc cu tine şi îşi va urma cursul, înghiţindu-ţi amintirea în timp. Într-o zi nu vei mai fi oricât de viu şi invincibil te simţi acum.
Oricât de multă viaţă le-ai transmite celorlalţi.
Tot ce contează e să simţi şi să trăieşti fiecare întâmplare, fiecare stare la intensitatea ei maximă. Fiecare zi care trece şi nu va mai veni niciodată. Nu contează că suferi. Că pierzi. Că te lupţi în fiecare clipă cu tine. Cât timp te doare ori ţi-e frică înseamnă că nu eşti amorţit. Că eşti viu, cu adevărat viu.
M-am gândit atunci că oricât aş iubi iarna, anul ăsta nu-s pregătită pentru încă un Crăciun singur, pentru încă o cumpănă dintre ani în care visez şi îmi pun obsesiv dorinţe tâmpite care nu se vor împlini niciodată, cum ar fi să mai răresc ţigările sau obiceiurile nocive, dorinţe pe care nu pot să le aştept să se îndeplinească din senin pentru că depind doar de mine sau care nu. Pentru frig ce-mi anesteziasă corpul şi mintea, pentru străzi lugubre şi gri în care te ţii să nu cazi şi păşeşti cu grijă prin mocirlă. Pentru agitaţia din preajma sărbătorilor, pentru aceleaşi scene care se derulează în faţa ta în fiecare an, la fel, ca într-un film prost şi uzat.
Şi apoi pentru primăvară. Pentru primăvara aia întârziată şi apăsătoare în care tragi de tine să te trezeşti, să suporţi lumina, în care te lupţi cu angoasele şi în care te doare că nu poţi să te bucuri.
M-am întristat, privind la fulgii ce se aşezau nervos pe mâna mea şi se topeau. Brusc, nu mi s-a mai părut nimic interesant ori nou. Am vizualizat în faţa mea acelaşi film clişeic şi plictisitor. Intru pe facebook şi e plin de imagini cu iarna, toată lumea distribuie, chiar acum, când pe mine nu mă mai atinge cu adevărat. Cum sunt oamenii... Înainte se plângeau că nu le place iarna, că e prea frig şi ei tânjesc la vară, aşa, ca într-o turmă proastă. Şi mi se păreau oarecum superficiali că n-o înţeleg. Că n-o simt. Acum e la modă să le placă zăpada.
Când am uitat să mă mai bucur? De ce nu mă mai trece niciun fior văzând frumuseţea din faţa mea? oare am uitat să mai fiu copil, ce s-a schimbat în mine? Unde e magia de altădată, sentimentul ăla că fiecare iarnă şi fiecare ninsoare e ceva total nou, ca şi cum n-a mai fost niciodată? Şi unde mi-e acea căldură din suflet ce mă învăluia în fiecare perioadă din preajma sărbătorilor? Unde mi-e liniştea? unde e acea scânteie şi însufleţire? Parcă renăşteam.
Căcat.
M-am panicat. Nu se vor mai întoarce niciodată. Mi-am pierdut copilăria şi acea inocenţă care făcea ca fiecare experienţă să fie una total nouă şi neaşteptată. Care mă făcea să vibrez, să visez, să fiu vie. Să trăiesc cu intensitate fiecare întâmplare. Parcă iarna asta a venit prea repede, parcă abia ieri a trecut.
E clar. Mi s-a întâmplat şi mie ce li se întâmplă tuturor.
Voi continua doar să supravieţuiesc, fără să mă mai atingă cu adevărat vreun anotimp. Fără să-l mai trăiesc.
Am închis geamul ofticată şi mi-am aprins o ţigară. M-am gândit atunci cât de diferită eram anul trecut pe vremea asta. Cât ne schimbăm de la an la an, fără să ne dăm seama. Anul trecut, deşi tot depresivă, aveam un fel de fericire tristă şi de emoţie că vin sărbătorile. Încă nu-mi pierdusem capacitatea de a mă bucura şi de a simţi. Anul trecut, aşteptam înfrigurată. Îmi aşteptam minunile şi eram convinsă că viaţa îmi va oferi şi lucruri frumoase, că încă poate să-mi ofere şi eu să le primesc, îmbrăţişând-o timid. Încă puteau să mă mai mişte întâmplările din viaţa mea şi eu să rămân prezentă în ele. Încă mă cutremurau necunoscutul şi viitorul şi trăiam pentru asta.
Apoi mi-am dat seama că fiecare perioadă din viaţa mea am asociat-o mereu cu câte unul de care eram îndrăgostită pe atunci. Erau perioade negre şi frumoase, cu întrebări, cu frământări, cu vise, dar pline de voluptate. Simţeam şi asta era cel mai important. Nu înţelegeam pe atunci că viaţa nu înseamnă atât de mult întâmplări cât înseamnă trăiri. Stări. Că nicio întâmplare nu are sens dacă nu o simţi cu adevărat. Dar eu simţeam din plin şi asta m-a făcut să fiu vie oricât de moartă mă credeam pe atunci. Şi pentru simplul fapt că mă puteam bucura ca un copil la fulgii de nea, că puteam să fiu fericită chiar în clipa aia, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare. Să-mi dau seama că asta e tot ce contează, că despre asta e viaţa. Despre libertate şi micile plăceri, aparent neimportante, de zi cu zi. Despre evenimente marcante şi despre o rutină familiară şi confortabilă pe care tu o iubeşti. Despre oameni care pleacă, dar care rămân cumva în tine şi despre oameni care nu vor pleca niciodată, nu cu voia lor. Despre oameni care devin parte din tine, pe care îi găseşti în atâtea amintiri şi abia după ce dispar, îţi dai seama că viaţa fără ei e doar o glumă nereuşită. Dar că trebuie să integrezi lipsa lor în lumea ta de acum şi să mergi mai departe. Pentru că trebuie să continui.
Despre durere şi fericire de ocazie. Despre momentul în care îţi dai seama că te credeai nefericit doar pentru că nu ştiai atunci că eşti fericit. Despre suferinţă şi gol care îţi arată că trebuia să te bucuri de ce ai pentru că aveai totul înainte, dar tu erai prost şi nu ştiai.
.......
Mi-am stins ţigara şi mi-am făcut o cafea, hotărâtă ca apoi să mă chinui să dorm.
Afară încă bătea vântul şi ningea. Ninsoare de sfârşit de noiembrie.
Am zâmbit.
Mi-am amintit apoi cât de brusc uitam tipii de care eram îndrăgostită. Visam în fiecare zi şi îmi făceam scenarii inutile, îmi imaginam dialoguri şi ce replică le-aş fi dat, să le rămână cumva în minte, să îi facă să mă vadă altfel. Îmi imaginam momentul în care voi uita, dar nu reuşeam, mintea mea nu putea să proceseze ceva atât de... imposibil pe atunci.
Vorbeam, vorbeam atât de mult cu oamenii care schimbaseră ceva în mine. Speram ca, cumva, să se gândească şi ei la mine, să mă simtă.
În fiecare noapte adormeam visând şi în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gândul la el şi înjuram. Nu mai suportam să mă chinui aşa.
Intram pe facebook, să-l mai văd o dată, a 4347645745 oară. Şi mă enervam.
Mă enervam că sunt atât de incapabilă, că nu pot pur şi simplu să uit şi să nu mă mai gândesc. Să fiu realistă, la naiba.
Mă uitam la ceas şi tresăream dacă era fix. Tresăream la orice mesaj şi înjuram când vedeam că nu e el, că nu va mai fi niciodată. Ajunsesem să-mi dau mesaje singură doar pentru a-mi păcăli creierul pentru o secundă atunci când aude telefonul că vibrează. Să vibreze şi el.
În fiecare an, la fiecare aniversare, când suflam în lumânări îmi puneam o dorinţă în legătură cu altcineva mereu. Sau la fiecare doi ani. La fel şi la cumpăna dintre ani, singură şi beată, cu o sticlă goală în mână, clătindându-mă în frig, holbându-mă la luminile de pe cer.
Făceam joculeţe stupide şi-mi spuneam că dacă ceva se va întâmpla în următorul moment, cât timp număr până la 9, să zicem dacă cineva mă va striga pe nume sau va intra pe uşă sau dacă un câine va lătra, înseamnă că îl voi revedea ori că îi pasă. Făceam tot felul de scenarii din astea stupide şi mă amăgeam.
Îmi aminteam fiecare detaliu din întâlnirile noastre, ce-am simţit, ce-am zis, ce mi-a transmis, cu ce eram îmbrăcată, clipa dinainte de a se apropia şi a mă săruta, suspendată-n timp. Asociam hainele pe care le purtam cu acele momente şi mă întristam să le mai îmbrac iar. La fel şi cu parfumurile. Asociam şi zilele şi orele şi anotimpurile, ca o obsedată. Mă oftica acea fericire, când persoana de care eram îndrăgostită era prezentă, în faţa mea, şi mă sufoca fericirea aia căci devenise tot durere în lipsa ei. Refăceam apoi clipele dinainte de întâlnire, dinainte de supriza de a-l revedea şi mă dureau şi alea căci nu ştiam pe atunci cât de fericită ar fi trebuit să fiu. Ce absurd, ce stupid! cât mă măcinam cu gânduri inutile... Mă gândeam apoi înfrigurată la zilele dinainte de a apărea el în viaţa mea. Şi credeam că ar fi trebuit să le apreciez mai mult căci mă aştepta ceva atât de frumos. Şi iar mă ofticam. ( Poate şi din cauza asta nu mă mai pot bucura de iarna asta).
Şi mă întrista imposibilitatea de a mă bucura mai mult de acele clipe, de a rămâne prezentă cu adevărat în ele. De a le trăi cu adevărat.
Apoi, în timp, uitam să mai fac asta, nu mă mai gândeam atât de mult, nu mai visam şi plângeam decât periodic, şi brusc îmi dădeam seama că nu îmi mai pasă. Nu cu adevărat. ÎI vedeam altfel, total diferit şi mă gândeam că până şi el m-ar fi plictisit. Mă obişnuisem fără el şi era ok, îmi era bine.
Şi dacă s-ar fi întâmplat să se întoarcă şi să-mi răspundă într-un sfârşit la sentimente, în loc să simt satisfacţie, simţeam doar un gol. Trăgeam de mine ca să mai simt ceva, dar în zadar. Ca lucrurile alea care vin când nu mai ai ce să faci cu ele. Ca un tren care soseşte când te hotârăşti să pleci altundeva. Şi te oftici într-un fel.
.................
Mi-am terminat cafeaua şi m-am pus să dorm.
Am visat atunci că ningea şi că fulgii de zăpadă mi se topeau pe faţă şi în păr. Mă dureau ochii. Era un imens alb pe care păşeam, lăsând urme. Dar vântul sufla şi le acoperea într-o clipă. Şi zăpada se contopea cu cerul, într-un alb absolut, veşnic.
Nu-mi era nici frig, nici cald şi era o linişte asurzitoare, apăsătoare. M-am pierdut în alb şi a coborât noaptea. Şi m-am simţit eternă.
Am ştiut atunci că oamenii vor uita cine ai fost sau ce ai făcut cât ai trăit. Că orice ai face, lumea nu se va opri în loc cu tine şi îşi va urma cursul, înghiţindu-ţi amintirea în timp. Într-o zi nu vei mai fi oricât de viu şi invincibil te simţi acum.
Oricât de multă viaţă le-ai transmite celorlalţi.
Tot ce contează e să simţi şi să trăieşti fiecare întâmplare, fiecare stare la intensitatea ei maximă. Fiecare zi care trece şi nu va mai veni niciodată. Nu contează că suferi. Că pierzi. Că te lupţi în fiecare clipă cu tine. Cât timp te doare ori ţi-e frică înseamnă că nu eşti amorţit. Că eşti viu, cu adevărat viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu