N-o să te mai caut niciodată, A.
Mi-am promis printre lacrimi scârboase, lipsite de mine, că nu te voi mai căuta niciodată. Şi voi citi mereu rândurile astea când, în nopţi reci, îţi voi căuta turbată prezenţa. Şi mă voi stăpâni.
E 4:29 dimineaţa. M-am închis în baie şi îmi irosesc viaţa, plângând după un om care nu dă o ţigară pe mine. Care nu mă va merita niciodată pentru simplul fapt că nu mă potrivesc în decorul lui şi nici el în al meu.
E stupid, A, e stupid cum oamenii se complac în mizerie pentru a vibra doar o clipă.
Şi pentru ce? pentru ce m-am irosit aproape un an de zile? Aşteptând luni întregi doar pentru a te vedea şi a mă simţi vie?
Nu e vina ta. Tu vrei o evadare din lumea ta, folosindu-te de proaste ca mine. Tu îţi ai propriile regrete şi frustrări şi goluri pe care vrei să le umpli cu ceva. Eu îmi am propria nefericire şi mod sinistru de a mă agăţa de oameni.
Ştiu că n-ai vrut să mă îndrăgostesc de tine. Cum ştiu că nu te-ai aşteptat ca o simplă aventură să devină ceva atât de complicat şi melodramatic. Dar aşa e când rişti.
E 4:38 şi m-am oprit din plâns. Mă uit în oglinda jegoasă şi-mi vine să râd de mine. Să ies din mine. Să nu mă mai ştiu.
Căcat. Aşa îmi va fi viaţa mereu?! Un nesfârşit coşmar cu nopţi albe, printre fum ce nu mă lasă să am aer, printre dureri mute, ţipând în mine şi sperând că va veni o zi mai bună?
Ăsta e scenariul pe care îl ştiu de atâţia ani.
În dimineaţa asta gri, mi-am promis că nu mă voi mai uita niciodată în urmă. Că nu voi mai gândi atât de mult, în consecinţă, voi uita să simt. Căci overthinking nu m-a ajutat niciodată.
Şi voi reuşi. Te voi uita, A. Pentru că voi refuza să mă mai gândesc la tine. Pentru că te voi lepăda ca pe un răcnet din mine şi te voi arunca departe, ca să nu mai fiu niciodată plină de tine. Voi ucide încet orice parte din mine în care tu ţi-ai lăsat amprentele.
Şi voi uita că mă doare. Şi voi putea din nou să respir.
Oricât de înfricoşător mi se pare acum... să mă trezesc într-o zi şi să nu te mai găsesc nicăieri. Oricât de stupid şi oribil trebuie să fie să nu te mai simt parte din mine, să nu te mai văd niciodată, să nu mai ştiu dacă eşti fericit sau deprimat, să nu mai bem niciodată o bere, în nopţi tăcute, deasupra Bucureştiului. Să nu mă mai întrebi ce mai fac.
Ştiu că o parte din mine va fi mereu în comă fără prezenţa ta.
Va fi un coşmar şi când mă voi trezi, lumea nu va mai fi la fel. Sau eu nu voi mai fi. Nu ştiu dacă putem să uităm cu adevărat pe cineva doar pentru că ne propunem. Dacă îţi repeţi obsesiv că ţi se rupe de tot, asta nu înseamnă că încetezi să-ţi mai pese. E stupid. Doar reprimi ceea ce ar trebui să laşi să te acapareze până ce te vindeci.
Doamne, câte lacrimi am vărsat azi-noapte!Şi lacrimile astea mi-au făcut atât de bine. Am găsit o fărâmă de alinare chiar în lacrimi...
Sunt palidă, am cearcăne adânci şi-n ochii mei ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Zici că-s fumată, am o privire tâmpită, pierdută şi speriată.
Par beată, drogată, nebună, dar eu sunt mai trează ca oricând! Ceva s-a trezit în mine.
Stăteam în pat şi mă chinuiam să nu mai plâng. Lacrimile cădeau pe pernă şi pe visele mele stupide. Nu ştiam cum să fug din mine. Abia puteam să gândesc şi nu puteam să ţip în liniştea cumplită din jur. Nici ţigările nu mă mai calmau.
M-a invadat o deznădejde vecină cu moartea. Era ireparabil şi de neînchipuit să nu-mi răspunzi în clipa aia, să dispari ca şi cum n-ai fost niciodată.
Brusc, toate căcaturile şi golurile şi fricile mele s-au multiplicat, sufocându-mă la propriu. La dracu, asta îmi mai lipsea, ca tot haosul şi tristeţea din mine să mă lovească într-un moment ca ăsta. Am încercat să-mi ocup gândurile cu altceva, să-mi imaginez că-s în cele mai mişto şi liniştite locuri în care aş vrea să fiu, fără trecut, fără viitor, dar
M-a invadat o deznădejde vecină cu moartea. Era ireparabil şi de neînchipuit să nu-mi răspunzi în clipa aia, să dispari ca şi cum n-ai fost niciodată.
Brusc, toate căcaturile şi golurile şi fricile mele s-au multiplicat, sufocându-mă la propriu. La dracu, asta îmi mai lipsea, ca tot haosul şi tristeţea din mine să mă lovească într-un moment ca ăsta. Am încercat să-mi ocup gândurile cu altceva, să-mi imaginez că-s în cele mai mişto şi liniştite locuri în care aş vrea să fiu, fără trecut, fără viitor, dar
în zadar,
în zadar.
Totul era gri. Oriunde priveam. Măcar de era negru! Dar era un gri infect, murdar,
infinit.
Totul era gri. Oriunde priveam. Măcar de era negru! Dar era un gri infect, murdar,
infinit.
La orice m-aş fi gândit, mă durea şi mai rău şi-mi apăsa pe piept. Şi fericirea ce-a trecut mă sufoca căci era tot durere.
Şi m-am panicat şi nu înţelegeam cum de nu mor chiar în clipa aia. Cum corpul meu mai suportă. În unele momente, uitam să respir. Am simţit cum fiinţa mea se risipeşte în milioane de bucăţi.
Abia m-am târât până la baie ca să-mi spăl lacrimile jegoase şi lipsite de mine. Dar tot nu se opreau.
În oglindă era o străină.
Îmi vedeam sufletul mutilat reflectat în oglindă.
Eşti un dezastru.
De mâine, când mă voi trezi, voi fi o alta. Sunt mai hotărâtă ca oricând. Mă voi lăsa să fiu fericită. Adică n-o să mă mai caut prin tot felul de locuri reci şi pustii, în care nu am loc. În care nu trebuie să fiu. Pentru că merit mai mult. Pentru că, la dracu, de ce m-am desconsiderat atât?! Mă simt ca atunci când te dai la o parte ca alţii să treacă şi tu rămâi în urmă. Şi după, îţi mai plângi şi de milă ca prostul.
De ce nu am considerat că merit să fiu fericită?! De ce nu am simţit asta? Psihic de căcat, vulnerabil şi prost. Am fost slabă şi prea naivă. De azi, mă voi lupta pentru fericirea mea. Mă voi zbate până voi considera că am făcut tot ce puteam pentru mine.
Şi vor fi din ce în ce mai multe schimbări.
Nu voi da mai mult decât mi se oferă. Şi-mi promit că voi deschide, în sfârşit, când norocul îmi va bate la uşă. Îi voi da o şansă. Trebuie să existe, n-o fi el atât de negăsit.
Promit că o să mă las iubită, oricât de nefiresc mi se pare acum. Oricât de frică îmi e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu