E armă albă, ochi de ambră în oglinda ei murdară

Când m-am trezit, azi-dimineaţă, razele soarelui intrau pe geam şi mirosea a primăvară. Şi m-a podidit plânsul. Eram aproape adormită şi amorţită. Îmi căutam ţigările şi puneam apa la fiert pentru cafea, dar sentimentul de primăvară m-a cutremurat pentru o clipă.

 Creierul meu a asociat acea imagine- primăvara care alungă iarna, soarele care topeşte zăpada, mirosul de noi începuturi şi posibilităţi cu o durere mută, neconsolată, din trecut, cu o primăvară care s-a stins în mine acum şapte ani... când Dor a plecat, când adolescenţa şi inocenţa şi-au luat rămas bun. Nici măcar n-am avut timp să asociez conştient acea imagine, că m-am trezit plângând. Şi lacrimile acelea mi-au făcut atât de bine! în razele soarelui care mă încălzeau.
M-am gândit atunci cât de stupid continuă oamenii să poarte cu ei răni adânci care probabil nu se vor mai vindeca niciodată. Pentru că nu mai au cum. Pentru că e prea târziu acum. Pentru că, undeva, în structura lor sufletească, la un moment dat s-a rupt ceva, s-a dezintegrat şi a rămas un gol. Un gol pe care îl vor purta mereu cu ei pentru că fac parte din ei, din esenţa lor, din sufletul lor fragil care a fost rănit cândva şi care n-a mai vrut să se vindece. 





Eram doar un copil când prima iubire m-a rănit atât de mult prin însăşi intensitatea pe care a avut-o, încât după şapte ani, încă mă trezesc plângând când primăvara îmi bate la uşă. Dor e doar un străin acum, nu-mi mai provoacă nicio emoţie, nicio tresărire, dar iubirea pe care am purtat-o în acele vremuri, probabil, nu se va stinge niciodată. Pentru că iubirea e în noi şi o putem găsi oricând dacă ne căutăm pe noi înşine. Ea nu va pleaca de aici niciodată.