Right now we are alive and in this moment I swear we are infinite.

Am realizat, în timp, că nu te poţi tratata singur, oricât încerci să faci asta. Şi mi-am dat seama că, de multe ori, mi-a fost teamă să fiu din nou fericită, că mă complăceam în aceeași stare fără a mai vrea să mă tratez. Oamenii fug de adevăr, îl ascund, îl reneagă, sunt proprii lor actori. Oamenii cred doar ceea ce vor să creadă.

Dar cu cât ignori, cu atât problemele se amplifică şi mai mult. Unii oameni ajung să fie ataşaţi de nefericire pentru că nu mai ştiu cum să fie altfel, se obişnuiesc cu ea, iar schimbarea şi însănătoşirea îi sperie. Poate sunt aşa şi din cauza unui sentiment adânc înrădăcinat de vinovăţie. Cred că nu merită mai mult. Se autopedepsesc.

Dacă continui să te minţi, te vei trezi în același cerc care nu duce nicăieri. Trebuie să ai suficientă conşiinţă de sine pentru a realiza că ai nevoie de o schimbare. Trebuie să ai curaj.

Mi-am dat seama că singura soluţie pentru a învinge teama este să treci prin ea. De cât mai multe ori. Să nu mai dai înapoi. Şi să vorbeşti cu cineva despre asta. Deşi e atât de greu şi obositor.. lucruri atât de banale pentru alţii. 

Poate că nu voi scăpa niciodată de tot de anxietate. Poate că va fi mereu acolo, gata să atace. Poate că o să mai am insomnii. Poate că n-o să-mi mai dorm multe nopţi. Poate că îmi va mai fi greu să ies din casă şi să-mi construiesc un viitor. Poate că o să mai beau ca să prind curaj atunci când am o întâlnire. Poate că îmi va mai fi greu să fiu prezentă şi să mă bucur de clipă. Poate că îmi va mai fi greu să stau într-un loc mai mult de câteva ore, fără să vreau acasă. Poate că mi se va mai bloca mintea atunci când mă panichez şi cred că o să mor, chiar în clipa aia.. când o să simt că mă sufoc la propriu. Ştiu că o să mă mai pierd, dar ştiu că mă voi regăsi, fără a mă mai simţi defectă şi ciudată şi fără vindecare. Şi că nu o să mă mai mint.

 Mi-am dat seama că oricât ai crede că vezi realitatea clar şi obiectiv, eşti mult prea încărcat cu propriile probleme şi credinţe încât să nu fii subiectiv şi să mai vezi imaginea de ansamblu.

De asemenea, mulţi oameni, fără să realizeze, au adânc înrădăcinată o stare de neiubire. Le este mult mai uşor să iubească decât să se lase iubiţi. Pentru că le este aproape imposibil să se deschidă în faţă celuilalt, să fie vulnerabili. Le e frică la propriu. Societatea ne învaţă că a fi vulnerabil şi a te deschide e o slăbiciune. Jos cu visele! Trebuie să fim precauţi, să nu lăsăm garda jos, să nu-l lăsăm pe celălalt să se apropie prea mult pentru că ne va acapara la propriu. Să preluăm puterea, să-l controlăm psihologic, să fim paranoici.

Dacă nu ne simţim iubiţi de noi înşine nu avem cum să iubim cu adevărat. Din această rană, că nu suntem suficient de buni pentru a fi iubiţi, pornesc multe probleme într-o relaţie. Această nesinguranţă ne face să nu avem încredere în noi înşine, în celălalt şi în viaţă, în general. Este o rană universală de neiubire, care generează tulburări în orice relaţie precum gelozia, necesitatea de a demonstra că doar noi avem dreptate, ridicarea de ziduri de apărare, dependenţa de partener, frica de a fi părăsit, sentimentul că nu suntem înţeleşi, că sutem neîndrepăţiţi, căutarea unor motive de ceartă, distrugerea relaţiei doar pentru a ne demonstra că am avut dreptate, că merităm să fim nefericiţi, să fim victime. Astfel, ne simţim neiubiţi chiar şi atunci când suntem. A trăi zilnic cu cineva ne amplifică şi mai mult credinţa că nu suntem demni de a fi iubiţi şi singura soluție rămâne singurătatea.

Mulţi oameni îşi creează nefericire pentru a evita o suferinţă prea mare. Fac tot posibilul să distrugă tot ce au clădit pentru a-şi demonstra încă o dată că nu merită.

Mereu am purtat în mine o stare de neiubire, adânc ascunsă în inconştient. Acest gol m-a adus mereu la marginea prăpastiei. Mi-a întins cele mai ciudate capcane, cele mai întunecate drumuri. Am rămas oarbă şi surdă când era vorba de îndemnuri ori de adevăruri pe care le ascundeam adânc în mine. Am căutat mereu persoane pe care le consideram potrivite pentru mine, dar pentru care eu nu eram potrivită. Oameni care să nu mă poată iubi pentru a-mi demonstra încă o dată că nu merit. Pentru că nu am avut curaj pentru a mă deschide şi a fi iubită cu adevărat. Am fugit mereu, inconştient, de iubire. Asta m-a speriat întotdeauna: iubirea şi liniştea, echilibrul. Am căutat mereu ceea ce inconştientul îmi spunea- situații care îmi provoacă doar suferinţă.

În multe relaţii, de multe ori, unul este cuceritorul, iar altul cel care fuge de implicare. Unul este dependent, iar altul se simte sufocat. Dar dacă rolurile s-ar schimba, cel care cucereşte, ar fugi la rândul lui pentru că el însuşi nu ar fi pregătit să se deschidă pentru a primi iubire. Şi iată, un cerc vicios.

Mereu am fugit de cei care fugeau după mine şi-am aşteptat mereu doar la porţi închise.

Depresia este o maladie foarte răspândită în vremurile noastre. 

E ca atunci când stai nemişcat într-o gară şi îi priveşti pe ceilalţi cum se mişcă continuu, cum îşi trăiesc vieţile fără să se întrebe ca tine ce rost au toate. Şi vezi cum un tren a sosit, dar tu rămâi nemişcat. Ai pierdut deja prea multe... şi nu mai ai energia să te ridici şi să mergi mai departe din locul ăsta sinistru în care parcă dormi, anesteziat. Uneori simţi că ar trebui să pleci, la naiba, simţi că pierzi clipe, dar nu mai ai nici măcar puterea să vrei. E un zid prea mare între tine şi viaţă. Te obosesc toate.. forfota lumii ce nu s-a oprit în loc cu tine; până şi lumina zilei te oboseşte. 

Te plictisesc toţi oamenii care se perindă prin faţa ta. Te extenuează. Până şi persoanele speciale din trecutul tău au devenit, acum, doar nişte chipuri  şterse din mulţime. Nu îi înţelegi de ce se agită atât, de ce nu se opresc să privească mai atent, să vadă  şi ei ce glumă sinistră e totul. Cât de fără sens sunt toate lucrurile care au existat vreodată, cât de scurtă şi ironică şi obositoare e călătoria asta, numită viaţă. Ai vrea să strigi la ei, să vadă şi ei imaginea de ansamblu, dar ce rost mai au toate... toţi trec pe lângă tine ca şi cum ar fi un zid mare între voi. Toţi îţi sunt străini şi totuşi, parcă îi cunoşti atât de bine... Nimic nou nu te-ar mai face să te trezeşti. Eşti prea obosit să mai cunoşti oameni. Şi totul parcă se repetă la nesfârşit, ca într-un film prost.

 Uneori, simţi că ai vrea să fii ca ei, te oftică că urcă în tren spre destinaţii neştiute de tine şi că tu rămâi acolo, parcă uitat de viaţă. Dar apoi te gândeşti că oriunde s-ar duce, tot în acelaşi punct vor ajunge.. al zădărniciei şi al efemerităţii.

Eşti frânt şi tot ce ai vrea e să dormi mult, dar nici visele nu mai sunt o consolare. Te răneşte fiecare zi care vine. Chiar dacă ştii că vor veni clipe mai fericire, că poate într-o zi o să ai curajul să pleci din loc, nu crezi că vei fi capabil să te mai bucuri de ele, să fii prezent. Fericirea te sufocă la propriu, îţi provoacă repulsie, căci pentru creierul tău e doar o iluzie amăgitoare. Nu te mai simţi viu, doar exişti într-o gară pustie şi nu mai aştepţi nimic.

Ce poate fi mai rău decât să nu mai ai ce să aştepţi?

Tu nu eşti singur, aşa cum cred alţii,

tu eşti însingurat.

În singurătate te mai poţi bucura de lucruri şi de tine însuţi, de zilele care vor veni, de noi şanse şi oportunităţi, eşti prezent şi îţi accepţi singurătatea. Poate chiar o iubeşti.

Însingurarea e mult mai cumplită. E mai groaznică chiar şi decât moartea. Pe subiectul morţii mai poţi să glumeşti.

Însingurarea e un fel de moarte, chiar dacă nu fizică. Nu eşti mort, dar nici viu. Doar exişti. Nici măcar prezent nu eşti. Ai pierdut contactul cu totul din jurul tău, chiar şi cu tine însuţi.

Şi într-o zi, într-un fel ciudat, începi să simţi că trăieşti. Că pentru prima oară eşti capabil să te detaşezi şi să simţi, chiar dacă, de undeva, de pe marginea prăpastiei.