“You’re amazing. Never forget to dream and breathe.”

Sunt tristă. Dar viaţa e frumoasă cu toată nostalgia ei, cu tot întunericul şi cu toată lumina. 
Oriunde te-ai duce, te vei găsi pe tine. Multe din întâmplările şi oamenii care îţi apar pe drum sunt doar fantome din trecut, alter ego, proiecţii ale tale care se repetă la nesfârşit ca într-o buclă.
Nu poţi să vezi cu adevărat oamenii decât prin prisma a ceea ce eşti tu.

Uneori, simt că mă învârt în gol, în derivă, şi simt cum cad, şi nu e nimeni care să mă prindă. E doar un hău imens şi multă ceaţă. Dar apoi îmi amintesc că n-am cum să mă pierd căci voi găsi mereu drumul înapoi spre casă. Îmi amintesc că tot haosul şi dezordinea din viaţa unui om apar pentru a aşeza lucrurile, aşa cum ar trebui ele să fie.
Sunt momente pe care aş vrea să le iau cu mine, să opresc timpul în loc şi să le fac eterne. Să rămân acolo, în clipa mea magică, singura care contează. Dar viaţa înseamnă stări... şi ele odată trăite vor fi mereu în tine, oriunde te-ai duce, orice ai face, vor dăinui veşnic în esenţa ta.






Sunt clipe care mă fac să tresar, care ştiu că îmi vor rămâne întipărite pe retină, zile care nu vor mai veni niciodată... Şi în care nu pot fi prezentă, nu cu adevărat, nu cum ar trebui. Clipe în care parcă amorţesc... în care creierul meu insistă să se fixeze pe alte detalii, departe de realitate, departe de lucrurile care îl cutremură.

Sunt momente de euforie, în care inima îmi bate gata să-mi sară din piept, în care nu mai am stare.. şi care vin mereu cu o tristeţe copleşitoare ce nu mă lasă să mă bucur, ce nu mă lasă să le cuprind, să le respir, să le simt la adevărata lor intensitate.. Clipe care parcă trec pe lângă mine. Orice fericire vine cu o nostalgie gata să suprime tot. E ca atunci când eşti beat şi vrei să te trezeşti mai repede la realitate. Nu înţelegi ce se întâmplă cu tine, nu mai suporţi starea aia dubioasă de extaz şi vrei să te întorci în locul tău de confort, la adăpost.. Acolo unde nu mai ai ce să pierzi pentru că nu mai aştepţi nimic. Unde nu mai tremuri de nerăbdare. Unde nu poţi să cazi pentru că eşti deja jos... acolo unde nu mai există frică. Dar nu e rău să te temi, înseamnă că încă mai simţi, că încă mai trăieşti totul ca şi cum ar fi prima oară... şi asta e tot ce contează. Trebuie să înveţi şi să accepţi că eşti fericit, chiar dacă...




Trebuie să înveţi să-ţi accepţi orice trăire. Să-ţi permiţi să fii aşa cum eşti de fapt fără să mai fugi de tine.
Să accepţi şi ceva diferit , să vezi binele din oameni, să-i asculţi căci orice om are o poveste de spus, să ai răbdare să-i cunoşti de la zero. Să dai tot ce e mai bun din tine fără să-ţi fie teamă că vei pierde ceva. Să-ţi accepţi greşelile şi să înveţi din ele, să-ţi accepţi vulnerabilitatea şi să mergi pe drumul tău, muncind pentru visele tale.



Uneori întâlnesc oameni care mă trezesc la viaţă, care mă fac să mă simt vie.
Simt din primul moment că există acel spaţiu magic dintre noi care ne reuneşte oriunde am fi... oameni care îmi invadează visele, îmi taie respiraţia, îmi cutremură lumea, îmi schimbă reperele, oameni care îşi lasă amprenta în mine. Dar mă gândesc apoi că într-o zi vor fi doar o amintire, înceţoşată şi înfrumuseţată de vreme.. că vor dispărea în negura timpului ca şi cum n-au existat niciodată. 
Dar îmi amintesc că important e cu ce rămâi în urma lor. Ce au schimbat în tine. Şi că orice iubeşti e o întoarcere la tine însuţi.