You know you're in love when you can't fall asleep because reality is finally better than your dreams.

Hey, A

În noaptea asta am dat de o poză cu tine.

Erai atât de real, atât de actual încât pentru câteva clipe am avut senzaţia că eşti aici, în faţa mea, că mă priveşti cu ochii ăia ai tăi inteligenţi şi obosiţi, dar atât de vii.

Pentru un moment, parcă erai aici, bând vin cu mine şi fumând şi ascultându-mă aşa cum numai tu ştiai să o faci. Şi am tresărit... şi-am început să râd de propriile gânduri.

Şi să-ţi vorbesc.

A trecut un an de când te-am cunoscut şi am fost îndrăgostită de tine, un an care a trecut scârbos de repede.

Perioada aia a fost ciudată şi neverosimilă. Sentimentele mele pentru tine au fost un amestec de fericire şi durere, un amestec de întuneric şi lumină. Tu m-ai făcut să simt. Poate o să râzi, dar mă simţeam mai specială pentru simplul fapt că îmi acordai atenţie, mai bună cu mine însămi. Tu mi-ai redat viaţa. Şi n-o să uit asta niciodată, oricâţi ani ar trece.

Parcă mă trezisem din somn şi eram ameţită. Eram ca în starea aia între vis şi realitate, între somn şi trezire. Mahmură şi ameţită, mă împiedicam.  Şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Şi trebuia să îmi fac curaj şi să mă adaptez la realitatea actuală.

Şi erai tu, în faţa mea, trezindu-mă uşor uşor şi făcându-mă să am chef să trăiesc din nou. Şi să fiu eu însămi, să mă accept orice ar fi, oricum aş fi... Să nu mai fug de mine. Să mă caut şi să mă regăsesc întreagă. Să-mi doresc să trăiesc mai mult decât şi-a dorit vreodată cineva să trăiască.

Tu ai ştiut să mă asculţi. Aveai un talent incredibil să-l faci pe om să se simtă important, să-l faci să creadă că singurul moment care contează e clipa aceea, unică şi irepetabilă. Ştiai să-l accepţi şi să empatizezi cu el, oricât de diferit ar fi de tine. Părea că ai toată răbdarea din lume pentru a cunoaşte pe cineva de la zero. Şi asta implică un anumit nivel de inteligenţă. Cu toate slăbiciunie tale, eu am văzut acea parte frumoasă din tine şi atât de rară.

Oamenii se simţeau acasă lângă tine. Ba chiar regăseau părţi din ei negate sau uitate. Se descopereau.

Cred că atunci când îţi aminteşti de cineva, îţi aminteşti de acea stare pe care el ţi-a creat-o. Pentru fiecare om simţim ceva diferit şi de neînlocuit.

Când îmi amintesc de tine simt un fel de nostalgie şi fericire tristă, simt mirosul de flori de primăvară şi de libertate şi de fum de ţigară. Simt miros de zăpadă şi de noapte şi de noi începuturi. Tu mi-ai fost un fel de început şi sfârşit. Şi simt emoţie.

Cred că rar se întâmplă să întâlneşti oameni care să te facă să vibrezi, să nu te plictiseşti niciodată şi să te simţi cu adevărat viu. Restul, fac parte doar dintr-un decor, din somnul tău adânc care nu-ţi provoacă reverii.

..................

...Ştiu că n-o să te mai văd niciodată. 

Ştiu că n-o să mai plec în noapte, agitată, urcând în taxiul care mă duce la tine.

Ştiu că n-o să mai fi niciodată în faţa mea, zâmbindu-mi în singurul moment care contează.

Ştiu că n-o să mai bem o bere  şi n-o să mai fumăm şi n-o să mai râdem isteric în timp ce oamenii normali dorm.

Ştiu că n-o să te mai apropii niciodată de mine ca să mă săruţi şi că n-o să-mi mai tremure mâna pe ţigară, scrumând pe masă.

Ştiu că n-o să mă mai atingi, n-o să mă mai exciţi, n-o să mă mai ameţeşti, n-o să mă mai derutezi.

Ştiu că n-o să te mai privesc fix, uitând de tot ce există pe lume.

Ciudat, dar încă am vocea ta impregnată în timpane. De atâtea ori, vocea oamenilor se uită prea uşor.

Ştiu că detaliile astea neimportante, dar atât de vii, se vor pierde în timp.

Ştiu că n-o să te mai iau niciodată în braţe, ca atunci când te arunci în mare şi vrei să opreşti clipa în loc. Ştiu că ţie nu-ţi plăcea, dar nu ştiam cum altfel să-mi potolesc setea şi dorul permanent de tine. Simţeam că refugiul meu e în braţele tale.  Tremuram, mă sufocam, eram dependentă, nu-mi găseam locul. Eram ca o drogată infectă.

Şi mă aruncam... eram în braţele tale, dar golul ăla cumplit tot rămânea.

Ca şi cum oricât ai alerga după fericire, n-o vei atinge niciodată. Cred că asta facem o viaţă întreagă. Alergăm după clipe şi nu prindem niciuna. Ne găsesc ele pe noi. Fericirea e doar de ocazie, o clipă sau două şi nu-ţi dai seama de ea decât abia atunci când a trecut. Restul e doar o căutare haotică pentru a-ţi găsi liniştea şi împlinirea. Acel ceva care să te facă să stai definitiv într-un loc, fără să mai vrei altceva. 

Ştiu că mi-ai spune că e un bullshit. Că gândesc prea mult, că poate d-aia nu sunt fericită. Că mă complic. Dar viaţa înseamnă stări. Viaţa e atât de frumoasă în toată mizeria ei. În toată nebunia ei. Suntem atât de nebuni şi de nefericiţi

şi de infiniţi.

Eram în braţele tale, dar nu-mi potoleam setea. Era un zid prea mare.

Cu sentimentul ăsta ciudat am rămas.

Drumeş mi-ar fi spus să nu sorb prea însetată din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei cu atât îţi creşte setea.

Cred că porţi şi tu în tine golul ăsta infect. Cauţi mereu să trăieşti experienţe noi în zilele care se scurg la fel. Şi cu cât le găseşti cu atât mai mult vrei altele. Şi nu-ţi poţi umple golul, orice ar fi, la naiba!

Pot să spun că m-am îndrăgostit din nou. Dar nu mai am curajul pe care-l aveam odinioară de a închide ochii şi de a mă arunca în necunoscut. Nu mai am energie, prefer să dorm şi îmi planific orice. Mi-e scârbă de incapacitatea mea de mă arunca în viaţă.

Acum ştiu clar cum s-au petrecut lucrurile aievea. Acum când privesc detaşat, la un pahar de vin, în noaptea asta de sfârşit de iarnă, scriindu-ţi. 

Poate că au fost momente în care te-ai ofticat că sunt aşa fraieră. Poate chiar te-ai enervat că-mi fac filme stupide în loc să privesc realitatea drept în faţă. Dar aşa suntem toate când ne îndrăgostim. Parcă tocmai ce ne-am trezit din somn şi încă trăim într-un vis. Deformăm adevărul şi credem doar ce vrem să credem.

Nu-mi pare rău că te-am cunoscut, A. Sper că eşti bine. Am vorbit cu tine în noaptea asta aşa cum îţi iei la revedere de la un vechi prieten. Ca şi cum ar fi ultima oară acum. Ca şi cum ai fi fost aici, zâmbindu-mi şi ascultându-mă. Era absolut necesar să-ţi aştern gândurile astea pentru a te lăsa să pleci definitiv.

Noapte bună, A.