Copilărie, te salut.

Încet încep să văd viața mai clar, într-o lumină care altădată m-ar fi speriat. Aș fi refuzat-o, aș fi negat-o, aș fi ignorat-o complet pierdută în visele mele și o naivitate stupidă. Generatoare de deziluzii și durere.

Ceva s-a schimbat în mine pentru totdeauna. Poate au fost nopțile pierdute în angoase și întrebări fără răspuns. Poate au fost oamenii pe care i-am întâlnit, poate circumstanțele și poveștile trăite care m-au adus aici. Brusc, am deschis ochii și lumea mi-a părut altfel. Complet străină. Poate că o știam, dar refuzam să o văd și să o accept. Poate că am preferat până acum să trăiesc în bula mea și-n filmele mele, în vise, nevrând să mă adaptez la viață.

Dar a fost un drum lung și obositor. Şi în doar câteva zile s-a făcut lumină. Poate că a fost nevoie de ani ca doar în câteva clipe să se concretizeze această schimbare. Şi probabil vor fi din ce în ce mai multe schimbări. Nu știu de ce mi-a luat atât de mult...

Acum înțeleg mai bine oamenii. Înțeleg motivațiile din spatele acțiunilor lor, le înțeleg temerile și golurile.. și egoismul care e în firea tuturor.
Acum știu că întâi trebuie să te iubești pe tine orice ar fi. Nu ai cum să aștepți iubire din partea celuilalt dacă tu nu ți-o poți oferi. Nimeni nu te va salva, nimeni nu e dator să o facă. Singurul dușman al tău ești chiar tu.

Acum știu că trebuie să ai curaj pentru a trăi și singur. Că e nedrept să te agăți de ceilalți doar din cauză că ți-e frică de singurătate. Cel mai sigur mod de a avea relații sănătoase cu ceilalți este să ajungi să te cunoști pe tine însuți. Cât mai mult.. și să te iubești.

Acum știu că ceea ce credem și vedem, uneori, sunt doar proiecții de ale noastre, așteptări și atât. Creierul nostru se pricepe al naibii de bine să culeagă doar informațiile care îi convin. Apoi, când ne lovim de adevăr ajungem la disperare și iar îl negăm și deformăm realitatea.
Astfel, fugim. Fugim de noi înșine permanent în loc să ne oprim și să vedem imaginea de ansamblu, oricât de mult ne-ar răni.

Acum știu că iubirea nu seamănă cu aia din cărți și din filme. Acum știu că nu e suficient să simți și să crezi într-un mod stupid în destin, așteptând să se întâmple lucruri.. și că nimic nu e sigur. Acum știu că doi oameni pot privi în aceeași direcție și pot vedea lucruri complet diferite. Asta nu înseamnă că doar unul deține adevărul absolut. E complet greșit să-ți impui viziunea și să nu accepți și ceva diferit de tine.

Acum știu că o relație se construiește în timp. Că implică responsabilitate și asumare. Nu cum credeam cândva, în haos și lucruri venite de la sine. Oricât de stupid mi se părea cândva, dragostea se clădește în timp, se întreține. Aveam tendința să mă arunc și să distrug tot ce clădesc din frica de a fi părăsită. Şi să fug de implicare şi responsabilitate.
Acum nu mă mai tem că dacă voi avea, într-o zi, din nou o relație, voi fi rănită. Nu ai cum să te ferești de durere. Nu ai cum să fugi de suferință, creându-ţi suferință. Am învățat asta în mulți ani de când o ard singuratică.
Trebuie să ai răbdare. Şi maturitate. Şi curaj pentru a te lăsa iubit şi a te arunca în viaţă.

Acum ştiu ce vreau, într-un sfârșit.
Vreau să mai cunosc oameni şi să trăiesc clipe. Vreau să-mi satisfac nevoia insațiabilă de a trăi intens fiecare zi care vine, chiar dacă mă găsește tot singură.

Vreau să mă îndrăgostesc, în fiecare zi, de oameni, de clipe, de poveşti, de natură, de toate lucrurile care au existat vreodată şi care te fac să vibrezi.
Vreau să continui drumul spre mine însămi şi să mă găsesc în cele mai ascunse locuri ale ființele mele.
Vreau să întâlnesc oameni şi să am răbdarea de a-i cunoaște şi accepta chiar dacă sunt diferiţi de mine, chiar dacă nu au aceeaşi viziune despre viață.
Şi să fac toate lucrurile astea fără să îmi mai fac filme, fără să am așteptări prea mari. Fără să îi mai judec. Să încerc să privesc cât de obiectiv pot.
Să-mi asum fiecare faptă şi să accept că vor pleca într-o zi.
Să-mi accept fiecare trăire.