Beau un pahar de vin. În noaptea asta o să beau până o să mă anesteziez de tot. Mi-e cald. Mă sufoc. Afară plouă şi fulgeră şi tună şi eu mor de cald. Pereţii ăştia mă dor şi urlă a singurătate. Şi cărţile astea în care îmi afund faţa şi le respir. Miros a poveşti acoperite de timp, a tăcere, a clipe oprite în loc, pentru totdeauna. A stele care se sting, dar a căror strălucire încă mai luminează în noapte, mult timp după ce ele au dispărut în neant.
Respir cărţile şi fumul de ţigară care se ridică molcom în camera asta goală. Se simte atâta renunţare în aerul înăbuşit de vară... Măcar nu-s singură de tot. Măcar am ploaia. O aud cum cade trist pe asfaltul încins. Şi cerul se crapă în lumina asta fatidică pe care eu o iubesc. Şi tună atât de puternic încât pământul vibrează. Şi pereţii ăştia îngălbeniţi şi anoşti. Urlă. Se zguduie. Şi eu vibrez şi mă cufund în linişte. Toate zgomotele din lume nu pot să-mi acopere haosul din mine. De aceea, nu mă mai sperie. De aceea, le iubesc. Cântă o dată cu mine. Şi nu mai sunt atât de singură.
Mi-a fost frică cândva de ele. Când eram mică. Când sufletul nu-mi ţipa şi orice zgomot puternic era anormal, nefiresc.
Plouă tăcut. O dată cu acelaşi cântec trist din inima mea. Le aud mereu. Ploaia şi cântecul. E o melodie gravă, lentă, cumplit de lentă, sună a dor şi a o sfâşietoare nostalgie. A dor după toate lucrurile care au fost şi nu vor mai fi. După toate sentimentele pe care nu le-am trăit şi pentru toate locurile şi poveştile pe care nu le-am aflat. Pentru toţi oamenii pe care nu i-am cunoscut. Pentru toată dreptatea care ar fi putut fi şi pentru toţi ochii însufleţiţi care sunt acum stinşi. E dor de foc. De pierdere. De viaţă. De eternitate.
Aud mereu acelaşi cântec dureros care răsună ecou în toată fiinţa mea. E parte din mine. Cu el m-am născut şi-l aud mereu, chiar şi atunci când sunt fericită. Chiar şi atunci când mă îndrăgostesc şi mă simt cu adevărat vie. Invincibilă. Când nu-mi mai simt picioarele pe pământ şi sunt ameţită şi euforică şi nimic nu mai contează. De nimic nu mă mai tem. Nici măcar de moarte. Închid ochii şi-mi simt inima, tremurând de atâta fericire. Şi tot corpul învăluit în căldură, vibrând. Şi trăiesc. Trăiesc. Trăiesc. Dar apoi îl aud cum sună pe fundal, aproape stins, apoi din ce în ce mai puternic, acaparând orice cântec timid al fericirii. Chiar şi atunci când nu simt nimic. Când sunt anesteziată. Când mă plimb prin toamne târzii pe străzi la apus, fără gânduri, aşteptând să ajung acasă şi să mă bag sub pătură. Chiar şi atunci când deschid frigiderul doar pentru că sunt obişnuită, şi mă uit în gol, sau când mă uit la un film ori la ştiri. Chiar şi atunci când deschid facebook-ul şi dau like-uri, la întâmplare, automat, ca un robot, plictisită de altă zi netrăită. Pentru a-mi distrage atenţia, pentru a uita. În zadar. În zadar! E aceeaşi ploaie veşnică de pe străzi pustii şi acelaşi cântec care-mi poartă amprenta. Nu-l pot uita. Nu mă pot uita.
S-a oprit ploaia. Ştiu că pentru puţin timp. Mi-am mai turnat un pahar de vin. Trebuie să mă anesteziez. Să nu mă mai simt. Peste câteva minute îţi voi scrie. După două luni. Azi m-am trezit şi am ştiut că te voi căuta. Orice ar fi. Oricât de frică mi-ar fi. Oricum îţi voi părea. Nimic nu mai contează. Nici măcar dacă nu-mi vei răspunde. Nici măcar dacă nu-ţi voi mai trece pragul vreodată. Trebuie să sfârşim cumva. Trebuie să închei povestea. Mă doare. Mă doare prea tare ca să mai pot să aştept. Mă sufoc la propriu. Sunt frântă... şi-s atât de tânără şi nu-mi trăiesc viaţa. Şi port măşti, dar oamenii sunt cei mai frumoşi când se arată aşa cum sunt. Mi te voi arăta aşa cum sunt. Vulnerabilă. Îndrăgostită. Tristă. Deplorabilă. Ameţită neagdeghsfh
Aştept ca nebuna. Aştept himere care dispar când se luminează de zi. Nu mai e loc de mândrie. Mândria mea nu mai are niciun cuvânt de spus în noaptea asta. Mă piş pe ea. Mă omoară încet încet aşa că o calc în picioare cu voluptate.
Nu mai pot să plâng de când nu te-am mai văzut, V. Lacrimile s-au stins în mine. Nu a mai rămas decât un ţipăt frânt. Ştii ce înseamnă să te stingi cu fiecare zi care trece? Să ţipi în tine şi să vrei să fugi, să te faci mic şi să dispari. E lumea prea mică, V., şi n-am unde să mă ascund. N-am unde să mă pierd. Decât aici, în mine.
Ştiu că orice început are şi un sfârşit. De ce mi-e atât de greu să nu mă mai agăţ obsesiv de clipe care au trecut şi care nu vor mai veni niciodată?
Mi-e foame de clipe. De pierdere. De tine. Şi mă sting cu fiecare noapte în care beau un pahar de vin şi-ţi verific facebook-ul şi aştept. Aştept un căcat. Nici eu nu mai ştiu ce aştept. Am uitat. M-am uitat în toate zilele astea, încercând să le dau un sens, uitând de ce se petrece în jurul meu.
Vreau să vii, trebuie să vii ca să pot pleca. Sunt blocată în locul ăsta sinistru de care m-am plictisit, e ca un ceas stricat ce a uitat să meargă înainte. Şi mă zbat. Mă zbat să plec de aici. Hai, vino şi mai oferă-mi o clipă. Ca să pot continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu