Together we stand, divided we fall.

Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni .

-Hey. Ce faci?

-Heyyy. 

Bine. Acum am ajuns acasă. 

Tu?

-Eu bine, beau un ceai. Voiam să vorbesc cu tine. 

Mi-e dor de tine. 

-Şi mie mi-e dor de tine, Măriucaa!

Chiar zilele astea m-am gândit la tine. Trebuie să ne vedem!

-Serios?:)) Ţi-e ţie dor de mine?

-Daaa.

Îmi pare rău. Voiam să-mi cer scuze pentru seara aia. Eram mort. N-am vrut să ţip la tine şi să mă port aşa, chiar nu ştiu ce a fost cu mine...

-Ehh, stai liniştit acum. Te-ai purtat aiurea, da, să nu mai faci asta. Chestiile astea nu se uită... M-a durut, dar te-am iertat. Cum pot să stau supărată pe tine? Eşti plăcerea mea vinovată.. Asta dacă există plăceri vinovate...

-Hahaha:)))) Da. 

Nu mai fac. Ne vedem şi mă revanşez! 

Promit!

-Iar bem până dimineaţa ca doi nebuni în lumea noastră?:)))

-Şi fumăm şi ne...

-Povestim, da! De abia aştept! Am atâtea să îţi spun. 

Vreau să te iau în braţe.

-:)))))

Şi eu parcă nu mai am răbdare. Te iau în braţe!

Ce ai să-mi spui? Ne vedem vineri seara? Cred că atunci pot.

-Ne vedem!

Păi am multe să-ţi pun, mi-e aşa dor de tine. O să vezi atunci cât de dor mi-a fost de tine...

Uite... ce nebună sunt în seara asta de las orice zid să se spargă şi-mi calc mândria în picioare. Dar chiar nu mai avea rost orgoliul şi rahat... Ce sens are...

-Păi da!

Orgoliu prost.

Am citit pe Aimee! Dureroase rânduri..

-Tot mă citeşti... 

:)))

D-aia am ales şi să-ţi zic toate astea. Oricum mă citeşti. Oricum ştii cât mă frâng de dor...

-Daaa, Măriuca!

Ştiu.

Şi apreciez. Te admir să ştii! Ai fost mereu acolo...

-Mă bucur că mă apreciezi. Cum să n-o faci când eu am avut sentimente atât de intense şi frumoase pentru tine? Ştiu că te-am speriat cu trăirile mele. Dar aşa sunt. Nu există cale de mijloc la mine... Probabil că într-o zi toate astea nu vor mai conta. Dar nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Am trăit intens şi asta e tot ce contează.:)

-Tu şi sentimentele taleee.

Nu le-am înţeles niciodată.

Aşa eşti tu. Mai profundă. Şi pentru asta te admir.

-Multumesc! 

-N-ai pentru ce! 

De abia aştept să ne vedem. Te-am văzut şi la Cuib. Vii des, a?

-Daa. Nu pot să stau mult fără Cuib...

-Sau fără minee?

Glumesc!

-:))))

-M-am gândit zilele astea la noi.

Ţin la tine, Măriuca!
Nu ştiu ce-i cu mine.

Mi s-a făcut dor de tine! 

Vreau să te ţin în braţe şi să dormim amândoi.

-Nu creeed;)))

Mă sperii.

Ce-i cu tine? Eşti tu?!

-Nu ştiuuu.

Daa..

Ştiu doar că vreau să te văd!


....................................

Şi visul în care noi ne spunem asemenea cuvinte n-a mers mai departe de atât.
S-a lovit de realitatea asta rece în care noi nu putem fi mai mult decât atât. Doar atât îmi pot imagina. Şi am încercat, ah, cât am încercat să-mi las imaginaţia să ne ducă departe, într-un univers în care tu mă iubeşti şi mă vrei doar pentru tine, într-un univers 
în care noi doi nu putem fi nici măcar în vise.

Să te caut nu vreau, Să te-aştept nu mai pot, Mi-am propus să te uit, Cu iubire cu tot .

Te iubesc. Cât nu mă poţi iubi tu. Atât de mult te iubesc. Cât nu mă vei iubi niciodată.
Am simţit nevoia să-ţi scriu, acum, când fumez ultima ţigară, înainte să dorm.

Azi am simţit cum ceva se rupe din mine, tremurând cu fiecare parte sfârşită a fiinţei mele.
Nu mai aveam aer. Cu fiecare răsuflare simţeam cum mă prăbuşesc. 
În semiîntunericul din jur tu erai lumina. Şi străluceai. Şi nu mai era nimeni care să te asculte, care să te aplaude, care să tresară în ecoul vocii tale. Eram doar eu. Şi tu. Şi poezia care vibra în spaţiul dintre noi, curgând prin celulele noastre şi făcându-ne una cu ea. Eram doar eu, în povestea ta. Erai doar tu, în amintirile mele. Era doar toamna, scuturându-se pe străzile noastre prăfuite. Şi peste noi... Era doar vinul de pe buzele mele. Erau doar cuvintele tale în care m-am aruncat, cu ochii închişi, zâmbind.
Şi, apoi, a rămas doar liniştea. Acea linişte după tumult, când toate au încetat să se mai zbată. 

relax, sleep, write, repeat

Dragă Anxietate,
e timpul să te las să pleci. Ştiu că eşti mereu acolo, în întuneric, pregătită să ataci pe fiecare drum necunoscut pe care aleg să merg. De altfel, eşti parte din mine. Oriunde mă duc, eşti gata să preiei controlul. Şi să mă faci să uit cu desăvârşire de mine şi de realitatea momentului. Să uit să fiu prezentă.
Eşti peste tot. În necunoscut. În coşmaruri. În obsesii. Printre oameni. În singurătate. În momentele pe care le-aş fi vrut eterne. În insomnii. În clipa în care aş vrea să dorm şi tu îmi şopteşti insistentă şi uşor sadică că viaţa n-are niciun rost, că oricum mori, că moartea nu e ceva ce s-ar putea întâmpla. Că se va întâmpla. Ţie. Şi că noi ignorăm! Ne distragem atenţia cu tot felul de lucruri şi refuzăm să încorporăm în noi adevărul ăsta crud. Până şi faptul că am scris ,,a muri" la persoana a două relevă atât de bine mecanismul meu de apărare, refuzul de a privi propria moarte în faţă. 
Nu mă mai consolează nici gândul că tot ce contează e să trăiesc clipa, că în asta constă frumuseţea vieţii, în efemeritatea ei... în eternitatea momentelor trăite. Oricum, nu suntem creaţi în aşa fel încât să ne bucurăm de ceva pentru totdeauna, adică pentru veşnicie. Totul ajunge la saturaţie, avem nevoie mereu de ceva nou pentru a simţi că trăim. Altfel, ne deteriorăm, ne dezintegrăm, ne uităm. Până şi setea asta nebună de noutate, de aventură sau de pericol ascunde teama noastră de moarte. Căutăm, inconştient, moartea din teama de ea. Ce absurd. Cum ne atrage. Cât căutăm lucrurile pe care nu le înţelegem şi care ne îngrozesc! Ca să nu ne mai îngrozească atât. Câţi oameni nu s-au sinucis tocmai din frica de moarte? Sau de viaţă. Tot aia. Ne sinucidem, uşor, ca să simţim că trăim şi ca să sfidăm, oarecum, inevitabilul morţii.
Până şi în ţigările pe care le fumez obsesiv, acum la 4 dimineaţa, sau în cana de bere pe care o beau, în ce timp ce scriu despre moarte, te regăseşti, anxietate.. Până şi în cana de ceai de mai devreme care îmi dă iluzia, pentru un moment, că am grijă de sănătatea mea. Chiar şi în relaţiile mele eşuate. Sau în îndrăgosteli trecătoare de persoane nepotrivite, incapabile de a-mi răspunde la sentimente. Da, din cauza ta, naivo, am căutat inconştient drumuri pe care le ştiam atât de bine! drumuri care mereu se sfârşeau şi eu le vedeam finalul chiar dinainte de a păşi pe ele. Şi înaintam cu o voluptate nebună, ştiind ce mă aşteaptă, dar refuzând să-mi recunosc mie însămi.

Teama e răspunsul la toate pierderile mele.

Eşti peste tot şi îmi îngreunezi paşii.
Mă sufoci în nopţile în care aş vrea să dorm şi tu îmi dai panică şi mă îndepărtezi de viaţă.
De mine. De ceea ce aş putea să devin. De întregul meu.
Ştiu, eşti parte din mine. Nu te voi judeca. Nu te voi ignora. Dar te voi privi. Cu empatie, cu profunzime, cu spaimă şi mult curaj. Îţi voi cuprinde esenţa şi apoi rădăcinile şi voi ajunge la clipa în care tu te-ai născut. Ca să înţeleg şi să te accept. Ca să preiau controlul.
Eu vreau să plec din locul ăsta gol în care tu capeţi din ce în ce mai multă putere. E zona mea de confort, e adăpostul tău, cel care te hrăneşte de atâta timp. Ştiu că ţie îţi place să te faci auzită de fiecare dată când plec din refugiul nostru. Dar îmi fac bagajele şi plec pe drumuri care mă cheamă insistent la ele.
Te voi auzi, uneori, n-o să dispari niciodată, dar ecoul tău va fi din ce în ce mai stins. N-o să mai facă zgomot.

Ah, şi înainte să plec, îţi las şi întunericul în care am ascuns toate părţile din mine care nu mi-au plăcut. Pe drumul ăsta pe care am ales să merg e doar lumină- conştiinţă de sine. Să nu înţelegi greşit. Am zis că-ţi las întunericul. Nu şi pe ele. Ele fac parte din întregul meu. Şi le accept. Şi mă dor. Şi mă vindecă.

Ştiu acum că multe din slăbiciunile sau calităţile pe care le văd în oameni nu sunt, de fapt, decât propriile mele proiecţii asupra lor, acele gânduri despre mine adânc reprimate. Că multe din neînţelegerile cu ceilalţi sunt doar propriile mele lupte, dintre lumină şi întuneric... dintre conştiinţa mea şi părţi adânc înăbuşite.





Vreau să mă ştiu mai bine. Şi astfel, să-i aflu mai adânc pe ceilalţi. Să mă dezvălui, fără tine, anxietate. Şi să ne lăsăm revelaţi, lepădând orice măşti. Căci de atâtea ori, uităm cine suntem, devenind propriile măşti.
Să lăsăm o parte din noi în fiecare moment în care dăruim, lăsându-ne dezgoliţi. Să ne aprindem şi să ardem. Să ne simţim vii, indiferent de efemeritatea clipelor. Să ne dăruim şi să transmitem lumina noastră mai departe. Chiar dacă ne consumăm. Chiar dacă ne vom stinge într-o zi.

And I am you and what I see is me And do I take you by the hand

Iubesc.
Prezenţa oamenilor iubiţi. Suspinele mării. Și ale pianului. Cărţile și ceaiul. Mirosul cafelei proaspăt măcinate în dimineți răcoroase. Cearșafurile reci și curate. Străzile devastate de toamnă. Sau de primăvară. Crăciunul și tot ce ține de el. Ciocolata. Călătoriile. Mirosul ierbii proaspăt tunse. Să privesc pe geam cum munţii şi câmpiile gonesc pe lângă tren. Şi stelele. Şi noaptea cum coboară peste lume. Şi amintirile… Lumina din ochilor oamenilor atunci când zâmbesc sincer. Şi muzica fără de care lumea ar fi fost mult mai goală. Melodiile care au devenit fiori. Mirosul cărților și al ploii. Împăcările. Și frigul. Prima privire ce schimbă viaţa unor oameni. Fulgii de zăpadă ce se aștern în albul orbitor. Îmbrăţişările. Și poveștile. Săruturile care amețesc. Tumultul orașelor și liniștea străzilor lăturalnice. Efemeritatea vieţii... Eternitatea unor clipe. 

Atingerea unor visuri. Sau visurile în sine. Psihologia. Revelaţiile bruşte. Învăţatul. Momentele în care îmi înving anxietatea. Momentele-stări în care aud muzica, pe fundal, cutreierând prin mine. Săruturile care mă ameţesc. Prima privire ce schimbă viaţa unor oameni. Clipa în care te văd. 

Să mă iei de mână, într-o zi întunecată şi rece de noiembrie, şi să ne plimbăm pe străzi, pe oriunde ne poartă paşii şi gândurile. Să ne prindă noaptea, pe bulevardul pustiu al Bucureştiului, ameţiţi şi fericiţi şi devastaţi de toamnă. Şi eu să mă ascund în braţele tale.
Căci mi s-a făcut frig şi vreau acasă.
Să ascultăm muzică, pe întuneric, întinşi în pat. Să-mi cufund nasul în pielea ta. Cu ultimele puteri, în somn, să mă iei în braţe şi să-ţi odihneşti mâna în mâna mea. Să fumăm în bucătărie, sau pe o scară de bloc, sau pe un acoperiş. Totul să devină mai simplu când ne aprindem o ţigară. Să-mi pasezi jointul şi să trag adânc în piept. Să mă înec, dar să-l ţin în mine căci are gustul şi mirosul tău. Să-mi cuprinzi faţa în palmele tale, zâmbindu-mi cu toată gura şi toată fiinţa. Să ameţim. Să ne consumăm. Să amorţim. Şi să ştim că în momentul ăla suntem infiniţi.

,,Şi strada goală... Ori aşteptări târzii.. Şi parcuri îngheţate.."

Nu te mai întreb ce mai faci. Oricum ştiu. Te văd atât de des încât uneori mă întreb dacă a existat ceva vreodată între noi, dacă nu am inventat povestea noastră. Cum e cu putinţă? Sunt doar o necunoscută. Ba nu. Mai bine eram o necunoscută cu adevărat, aşa ţi-aş fi trezit mai mult interesul. Aşa aş fi fost gata să intru din nou în lumea ta. Şi să repetăm povestea. Şi-mi pare rău. Îmi pare rău că m-ai cunoscut cândva. Şi că nu mai vrei să mă afli.
Asta simt de fiecare dată când te văd. Şi treci pe lângă lumea mea care e atât de goală. Şi se cutremură. Şi toamna cade în oasele mele. E atât de frig încât nimic nu mai poate fi. Şi inima mea înfrigurată... rămâne mută. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Îmi ocoleşti privirea, iar eu sunt chiar în faţa ta, idiotule, şi-ţi zâmbesc stupid. Te uiţi prin mine. Şi inima mea se grăbeşte. De ce să treci pe lângă lumea mea când ieri erai în ea? 

Dar am ştiut mereu unde îţi e privirea. Departe. Într-un loc în care eu nu voi ajunge.

Nu te mai întreb ce mai faci. Ştiu că eşti bine. Ştiu că-ţi împlineşti visele. Ştiu că zâmbeşti des. Aşa cum o fac şi eu de fiecare dată când te văd. E atâta viaţă în zâmbetul tău. Pentru un moment parcă lumea nu mai e atât de lugubră şi apăsătoare, parcă nu mai e atât de gri, ca blocurile alea comuniste, ca străzile astea sinistre pe care mă plimb în derivă, într-o zi de ploaie.

Zâmbetul tău mă umple de viaţă. Chiar şi în zilele în care vreau doar să dorm sau să mă sinucid. Îmi amintesc de zâmbetul tău. Şi nu mă mai apasă totul. Tu ai o lumină pe chip. Şi străluceşte în întunericul ăsta în care te aştept.

Nu te mai întreb ce mai faci. Sunt prea mândră ca să te caut. Dar te-am iertat. Până la urmă, ce vină ai tu că sunt eu naivă? Ce vină ai tu că mi-am făcut eu vise şi-am devenit sclava lor? Cum să te învinovăţesc pe tine că am pierdut frâiele realitaţii şi că m-am lăsat purtată în derivă?

Îmi pierd nopţile bând vin şi fumând un pachet de ţigări. Şi mă sufoc în liniştea asta. Te văd peste tot. Îţi urmăresc activităţile, te văd în reclama aia, te văd pe scenă, te văd pe coridoare goale, te văd în poze, te văd în vise, te văd în mine. Chiar şi când zâmbesc, te văd, la naiba. Eşti tu, nu mai sunt eu. M-am pierdut pe mine fiind plină de tine. Ce sinistru. Cum am putut îngădui să se întâmple asta? Cum de te-am lăsat să pătrunzi atât de mult în propria fiinţă încât să mă uit pe mine?
Am trăit prin tine atâta timp...







Nu mă mai întrebi ce mai fac. De fapt, nu m-ai întrebat niciodată. Nu cu adevărat. Te-am văzut zilele trecute. Venisem după atâta timp la teatru.. Îmi era dor. Chiar şi de coridoarele alea lungi în care îmi auzeam ecou propriul oftat. Chiar şi de mirosul ăla de teatru, de mobilă veche, de pereţi înalţi, de poveşti, de amintiri, de nostalgie... De emoţie. Îmi era dor să-l respir. Am trecut pe coridor şi te-am văzut pentru o clipă din încăperea de alături. Inima îmi bătea cu putere şi m-am luptat cu mine să par neatinsă. După câteva clipe, ai apărut. Şi ne-am uitat unul la altul cu mirare şi spaimă. Ca într-un film prost, în care se dă repeat la privirile alea surprinse şi tragico-comice. Te-ai apropiat atât de mult încât îţi respiram aerul. M-ai sărutat pe obraz şi picioarele mi s-au înmuiat din genunchi. Am simţit cum ţip şi cad. Ai văzut cum mă clatin? Nu! Nu mai eram stăpână pe mine, iar mândria mea nu mai avea niciun cuvânt de spus. Puteam să o strivesc acolo în picioare, cu voluptate. În clipa aia am uitat tot răul pe care mi l-ai făcut, cu voia ta sau nu. În clipa aia îmi trebuiai atât de mult... Aş fi vrut atunci să te iau în braţe cu forţa şi să nu-ţi mai dau drumul. Să mă prăbuşesc pe umerii tăi. Să mor şi să uit. 
Mi-ai zâmbit teatral şi m-ai întrebat complezent ce fac. Ţi-am spus că bine deşi muream în mine.
Şi ai plecat.



Mi-e dor de tine. Chiar şi acum... când eşti aici. Mai ales când eşti aici. Şi coridorul nu se mai sfârşeşte în urma ta. Cineva a deschis uşa şi e frig de iarnă. Şi tu fugi şi dispari mereu, într-o altă lume, departe de a mea, trântind uşa după tine, în abis. Şi pereţii ăştia pe care-i visez mereu se zguduie şi-mi aruncă var şi praf şi amintiri în ochi, în urma ta, mi se lipesc de gene. Şi de pupilele dilatate în care s-au revărsat atâtea toamne. Mă micşorez. Mă scutur şi mă adun de pe jos. În locul ăsta ascuns e întuneric; are nevoie doar de-o văpaie pentru a exploda într-o lumină cumplită. Povestea ta şi povestea mea. Atât de diferite. Şi nu reuşim, nu reuşim niciodată să ne regăsim în labirintul dintre ele.

Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai port în vise uitate şi angoase, în sticle de vin şi scrumiere pline şi insomnii; să nu mai fii în mine. Să nu mai trântesc pahare şi rânduri şterse de timp de la masa mea prăfuită şi singură. Să nu mai fim cuvinte şi idei ce explodează într-un univers în care tu n-o să ajungi- e locul unde cuvintele îşi pierd înţelesul, unde ne întâlnim şi ne recunoaştem, unde nu există început sau sfârşit ci doar o clipă suspendată-n timp. Singura care contează. Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai creez. Să nu mai contruiesc lumi care să se destrame apoi, chiar între degetele mele.

Aş fi vrut să fim reali. Să te trăiesc, să nu te mai scriu. Să stăm întinşi în pat, dezbrăcaţi şi să bem. Să fim suficient de beţi şi de goi. Să te sărut pe colţul gurii. Să ascultăm tăcerea. Şi libertatea. Şi nesăbuinţa tinereţii noastre. Şi tot ce e în noi. Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul- albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereţii ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept. 

.....................................

E toamnă. O trăiesc printre foi scrise şi vin şi-un cântec cumplit ce-l aud mereu, în piept, cutreierându-mă. Cele mai frumoase clipe dor, apoi. Străzile sunt devastate de frunze şi de sfârşituri într-un tablou impregnat adânc în inima mea. E o lumină tristă pe străzi, la apusuri. E atâta lumină în mocirla de afară. E atâta galben în griul infinit. Se simte renunţarea peste tot. Chiar şi pe chipul trecătorilor. Poţi întrezări cum ceva s-a stins. Ca să lase loc unui nou început. Ca să facă ordine în tot haosul, ca să aşeze lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Poate că-i doar toamna din ochii lor. 
Poate că-i doar iarna care-mi bate la uşă, suflând jalnic prin colţurile goale din mine.
Poate că eşti tu. Toamna care îmi cade pe tâmple. Căci te-am trăit atât de mult. Poate că mereu ai fost tu...