relax, sleep, write, repeat

Dragă Anxietate,
e timpul să te las să pleci. Ştiu că eşti mereu acolo, în întuneric, pregătită să ataci pe fiecare drum necunoscut pe care aleg să merg. De altfel, eşti parte din mine. Oriunde mă duc, eşti gata să preiei controlul. Şi să mă faci să uit cu desăvârşire de mine şi de realitatea momentului. Să uit să fiu prezentă.
Eşti peste tot. În necunoscut. În coşmaruri. În obsesii. Printre oameni. În singurătate. În momentele pe care le-aş fi vrut eterne. În insomnii. În clipa în care aş vrea să dorm şi tu îmi şopteşti insistentă şi uşor sadică că viaţa n-are niciun rost, că oricum mori, că moartea nu e ceva ce s-ar putea întâmpla. Că se va întâmpla. Ţie. Şi că noi ignorăm! Ne distragem atenţia cu tot felul de lucruri şi refuzăm să încorporăm în noi adevărul ăsta crud. Până şi faptul că am scris ,,a muri" la persoana a două relevă atât de bine mecanismul meu de apărare, refuzul de a privi propria moarte în faţă. 
Nu mă mai consolează nici gândul că tot ce contează e să trăiesc clipa, că în asta constă frumuseţea vieţii, în efemeritatea ei... în eternitatea momentelor trăite. Oricum, nu suntem creaţi în aşa fel încât să ne bucurăm de ceva pentru totdeauna, adică pentru veşnicie. Totul ajunge la saturaţie, avem nevoie mereu de ceva nou pentru a simţi că trăim. Altfel, ne deteriorăm, ne dezintegrăm, ne uităm. Până şi setea asta nebună de noutate, de aventură sau de pericol ascunde teama noastră de moarte. Căutăm, inconştient, moartea din teama de ea. Ce absurd. Cum ne atrage. Cât căutăm lucrurile pe care nu le înţelegem şi care ne îngrozesc! Ca să nu ne mai îngrozească atât. Câţi oameni nu s-au sinucis tocmai din frica de moarte? Sau de viaţă. Tot aia. Ne sinucidem, uşor, ca să simţim că trăim şi ca să sfidăm, oarecum, inevitabilul morţii.
Până şi în ţigările pe care le fumez obsesiv, acum la 4 dimineaţa, sau în cana de bere pe care o beau, în ce timp ce scriu despre moarte, te regăseşti, anxietate.. Până şi în cana de ceai de mai devreme care îmi dă iluzia, pentru un moment, că am grijă de sănătatea mea. Chiar şi în relaţiile mele eşuate. Sau în îndrăgosteli trecătoare de persoane nepotrivite, incapabile de a-mi răspunde la sentimente. Da, din cauza ta, naivo, am căutat inconştient drumuri pe care le ştiam atât de bine! drumuri care mereu se sfârşeau şi eu le vedeam finalul chiar dinainte de a păşi pe ele. Şi înaintam cu o voluptate nebună, ştiind ce mă aşteaptă, dar refuzând să-mi recunosc mie însămi.

Teama e răspunsul la toate pierderile mele.

Eşti peste tot şi îmi îngreunezi paşii.
Mă sufoci în nopţile în care aş vrea să dorm şi tu îmi dai panică şi mă îndepărtezi de viaţă.
De mine. De ceea ce aş putea să devin. De întregul meu.
Ştiu, eşti parte din mine. Nu te voi judeca. Nu te voi ignora. Dar te voi privi. Cu empatie, cu profunzime, cu spaimă şi mult curaj. Îţi voi cuprinde esenţa şi apoi rădăcinile şi voi ajunge la clipa în care tu te-ai născut. Ca să înţeleg şi să te accept. Ca să preiau controlul.
Eu vreau să plec din locul ăsta gol în care tu capeţi din ce în ce mai multă putere. E zona mea de confort, e adăpostul tău, cel care te hrăneşte de atâta timp. Ştiu că ţie îţi place să te faci auzită de fiecare dată când plec din refugiul nostru. Dar îmi fac bagajele şi plec pe drumuri care mă cheamă insistent la ele.
Te voi auzi, uneori, n-o să dispari niciodată, dar ecoul tău va fi din ce în ce mai stins. N-o să mai facă zgomot.

Ah, şi înainte să plec, îţi las şi întunericul în care am ascuns toate părţile din mine care nu mi-au plăcut. Pe drumul ăsta pe care am ales să merg e doar lumină- conştiinţă de sine. Să nu înţelegi greşit. Am zis că-ţi las întunericul. Nu şi pe ele. Ele fac parte din întregul meu. Şi le accept. Şi mă dor. Şi mă vindecă.

Ştiu acum că multe din slăbiciunile sau calităţile pe care le văd în oameni nu sunt, de fapt, decât propriile mele proiecţii asupra lor, acele gânduri despre mine adânc reprimate. Că multe din neînţelegerile cu ceilalţi sunt doar propriile mele lupte, dintre lumină şi întuneric... dintre conştiinţa mea şi părţi adânc înăbuşite.





Vreau să mă ştiu mai bine. Şi astfel, să-i aflu mai adânc pe ceilalţi. Să mă dezvălui, fără tine, anxietate. Şi să ne lăsăm revelaţi, lepădând orice măşti. Căci de atâtea ori, uităm cine suntem, devenind propriile măşti.
Să lăsăm o parte din noi în fiecare moment în care dăruim, lăsându-ne dezgoliţi. Să ne aprindem şi să ardem. Să ne simţim vii, indiferent de efemeritatea clipelor. Să ne dăruim şi să transmitem lumina noastră mai departe. Chiar dacă ne consumăm. Chiar dacă ne vom stinge într-o zi.