Să te caut nu vreau, Să te-aştept nu mai pot, Mi-am propus să te uit, Cu iubire cu tot .

Te iubesc. Cât nu mă poţi iubi tu. Atât de mult te iubesc. Cât nu mă vei iubi niciodată.
Am simţit nevoia să-ţi scriu, acum, când fumez ultima ţigară, înainte să dorm.

Azi am simţit cum ceva se rupe din mine, tremurând cu fiecare parte sfârşită a fiinţei mele.
Nu mai aveam aer. Cu fiecare răsuflare simţeam cum mă prăbuşesc. 
În semiîntunericul din jur tu erai lumina. Şi străluceai. Şi nu mai era nimeni care să te asculte, care să te aplaude, care să tresară în ecoul vocii tale. Eram doar eu. Şi tu. Şi poezia care vibra în spaţiul dintre noi, curgând prin celulele noastre şi făcându-ne una cu ea. Eram doar eu, în povestea ta. Erai doar tu, în amintirile mele. Era doar toamna, scuturându-se pe străzile noastre prăfuite. Şi peste noi... Era doar vinul de pe buzele mele. Erau doar cuvintele tale în care m-am aruncat, cu ochii închişi, zâmbind.
Şi, apoi, a rămas doar liniştea. Acea linişte după tumult, când toate au încetat să se mai zbată.