Nu te mai întreb ce mai faci. Oricum ştiu. Te văd atât de des încât uneori mă întreb dacă a existat ceva vreodată între noi, dacă nu am inventat povestea noastră. Cum e cu putinţă? Sunt doar o necunoscută. Ba nu. Mai bine eram o necunoscută cu adevărat, aşa ţi-aş fi trezit mai mult interesul. Aşa aş fi fost gata să intru din nou în lumea ta. Şi să repetăm povestea. Şi-mi pare rău. Îmi pare rău că m-ai cunoscut cândva. Şi că nu mai vrei să mă afli.
Asta simt de fiecare dată când te văd. Şi treci pe lângă lumea mea care e atât de goală. Şi se cutremură. Şi toamna cade în oasele mele. E atât de frig încât nimic nu mai poate fi. Şi inima mea înfrigurată... rămâne mută. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Îmi ocoleşti privirea, iar eu sunt chiar în faţa ta, idiotule, şi-ţi zâmbesc stupid. Te uiţi prin mine. Şi inima mea se grăbeşte. De ce să treci pe lângă lumea mea când ieri erai în ea?
Asta simt de fiecare dată când te văd. Şi treci pe lângă lumea mea care e atât de goală. Şi se cutremură. Şi toamna cade în oasele mele. E atât de frig încât nimic nu mai poate fi. Şi inima mea înfrigurată... rămâne mută. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Îmi ocoleşti privirea, iar eu sunt chiar în faţa ta, idiotule, şi-ţi zâmbesc stupid. Te uiţi prin mine. Şi inima mea se grăbeşte. De ce să treci pe lângă lumea mea când ieri erai în ea?
Dar am ştiut mereu unde îţi e privirea. Departe. Într-un loc în care eu nu voi ajunge.
Nu te mai întreb ce mai faci. Ştiu că eşti bine. Ştiu că-ţi împlineşti visele. Ştiu că zâmbeşti des. Aşa cum o fac şi eu de fiecare dată când te văd. E atâta viaţă în zâmbetul tău. Pentru un moment parcă lumea nu mai e atât de lugubră şi apăsătoare, parcă nu mai e atât de gri, ca blocurile alea comuniste, ca străzile astea sinistre pe care mă plimb în derivă, într-o zi de ploaie.
Zâmbetul tău mă umple de viaţă. Chiar şi în zilele în care vreau doar să dorm sau să mă sinucid. Îmi amintesc de zâmbetul tău. Şi nu mă mai apasă totul. Tu ai o lumină pe chip. Şi străluceşte în întunericul ăsta în care te aştept.
Nu te mai întreb ce mai faci. Sunt prea mândră ca să te caut. Dar te-am iertat. Până la urmă, ce vină ai tu că sunt eu naivă? Ce vină ai tu că mi-am făcut eu vise şi-am devenit sclava lor? Cum să te învinovăţesc pe tine că am pierdut frâiele realitaţii şi că m-am lăsat purtată în derivă?
Îmi pierd nopţile bând vin şi fumând un pachet de ţigări. Şi mă sufoc în liniştea asta. Te văd peste tot. Îţi urmăresc activităţile, te văd în reclama aia, te văd pe scenă, te văd pe coridoare goale, te văd în poze, te văd în vise, te văd în mine. Chiar şi când zâmbesc, te văd, la naiba. Eşti tu, nu mai sunt eu. M-am pierdut pe mine fiind plină de tine. Ce sinistru. Cum am putut îngădui să se întâmple asta? Cum de te-am lăsat să pătrunzi atât de mult în propria fiinţă încât să mă uit pe mine?
Am trăit prin tine atâta timp...
Nu mă mai întrebi ce mai fac. De fapt, nu m-ai întrebat niciodată. Nu cu adevărat. Te-am văzut zilele trecute. Venisem după atâta timp la teatru.. Îmi era dor. Chiar şi de coridoarele alea lungi în care îmi auzeam ecou propriul oftat. Chiar şi de mirosul ăla de teatru, de mobilă veche, de pereţi înalţi, de poveşti, de amintiri, de nostalgie... De emoţie. Îmi era dor să-l respir. Am trecut pe coridor şi te-am văzut pentru o clipă din încăperea de alături. Inima îmi bătea cu putere şi m-am luptat cu mine să par neatinsă. După câteva clipe, ai apărut. Şi ne-am uitat unul la altul cu mirare şi spaimă. Ca într-un film prost, în care se dă repeat la privirile alea surprinse şi tragico-comice. Te-ai apropiat atât de mult încât îţi respiram aerul. M-ai sărutat pe obraz şi picioarele mi s-au înmuiat din genunchi. Am simţit cum ţip şi cad. Ai văzut cum mă clatin? Nu! Nu mai eram stăpână pe mine, iar mândria mea nu mai avea niciun cuvânt de spus. Puteam să o strivesc acolo în picioare, cu voluptate. În clipa aia am uitat tot răul pe care mi l-ai făcut, cu voia ta sau nu. În clipa aia îmi trebuiai atât de mult... Aş fi vrut atunci să te iau în braţe cu forţa şi să nu-ţi mai dau drumul. Să mă prăbuşesc pe umerii tăi. Să mor şi să uit.
Mi-ai zâmbit teatral şi m-ai întrebat complezent ce fac. Ţi-am spus că bine deşi muream în mine.
Şi ai plecat.
Mi-e dor de tine. Chiar şi acum... când eşti aici. Mai ales când eşti aici. Şi coridorul nu se mai sfârşeşte în urma ta. Cineva a deschis uşa şi e frig de iarnă. Şi tu fugi şi dispari mereu, într-o altă lume, departe de a mea, trântind uşa după tine, în abis. Şi pereţii ăştia pe care-i visez mereu se zguduie şi-mi aruncă var şi praf şi amintiri în ochi, în urma ta, mi se lipesc de gene. Şi de pupilele dilatate în care s-au revărsat atâtea toamne. Mă micşorez. Mă scutur şi mă adun de pe jos. În locul ăsta ascuns e întuneric; are nevoie doar de-o văpaie pentru a exploda într-o lumină cumplită. Povestea ta şi povestea mea. Atât de diferite. Şi nu reuşim, nu reuşim niciodată să ne regăsim în labirintul dintre ele.
Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai port în vise uitate şi angoase, în sticle de vin şi scrumiere pline şi insomnii; să nu mai fii în mine. Să nu mai trântesc pahare şi rânduri şterse de timp de la masa mea prăfuită şi singură. Să nu mai fim cuvinte şi idei ce explodează într-un univers în care tu n-o să ajungi- e locul unde cuvintele îşi pierd înţelesul, unde ne întâlnim şi ne recunoaştem, unde nu există început sau sfârşit ci doar o clipă suspendată-n timp. Singura care contează. Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai creez. Să nu mai contruiesc lumi care să se destrame apoi, chiar între degetele mele.
Aş fi vrut să fim reali. Să te trăiesc, să nu te mai scriu. Să stăm întinşi în pat, dezbrăcaţi şi să bem. Să fim suficient de beţi şi de goi. Să te sărut pe colţul gurii. Să ascultăm tăcerea. Şi libertatea. Şi nesăbuinţa tinereţii noastre. Şi tot ce e în noi. Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul- albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereţii ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.
.....................................
E toamnă. O trăiesc printre foi scrise şi vin şi-un cântec cumplit ce-l aud mereu, în piept, cutreierându-mă. Cele mai frumoase clipe dor, apoi. Străzile sunt devastate de frunze şi de sfârşituri într-un tablou impregnat adânc în inima mea. E o lumină tristă pe străzi, la apusuri. E atâta lumină în mocirla de afară. E atâta galben în griul infinit. Se simte renunţarea peste tot. Chiar şi pe chipul trecătorilor. Poţi întrezări cum ceva s-a stins. Ca să lase loc unui nou început. Ca să facă ordine în tot haosul, ca să aşeze lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Poate că-i doar toamna din ochii lor.
Poate că-i doar iarna care-mi bate la uşă, suflând jalnic prin colţurile goale din mine.
Poate că eşti tu. Toamna care îmi cade pe tâmple. Căci te-am trăit atât de mult. Poate că mereu ai fost tu...
Am trăit prin tine atâta timp...
Nu mă mai întrebi ce mai fac. De fapt, nu m-ai întrebat niciodată. Nu cu adevărat. Te-am văzut zilele trecute. Venisem după atâta timp la teatru.. Îmi era dor. Chiar şi de coridoarele alea lungi în care îmi auzeam ecou propriul oftat. Chiar şi de mirosul ăla de teatru, de mobilă veche, de pereţi înalţi, de poveşti, de amintiri, de nostalgie... De emoţie. Îmi era dor să-l respir. Am trecut pe coridor şi te-am văzut pentru o clipă din încăperea de alături. Inima îmi bătea cu putere şi m-am luptat cu mine să par neatinsă. După câteva clipe, ai apărut. Şi ne-am uitat unul la altul cu mirare şi spaimă. Ca într-un film prost, în care se dă repeat la privirile alea surprinse şi tragico-comice. Te-ai apropiat atât de mult încât îţi respiram aerul. M-ai sărutat pe obraz şi picioarele mi s-au înmuiat din genunchi. Am simţit cum ţip şi cad. Ai văzut cum mă clatin? Nu! Nu mai eram stăpână pe mine, iar mândria mea nu mai avea niciun cuvânt de spus. Puteam să o strivesc acolo în picioare, cu voluptate. În clipa aia am uitat tot răul pe care mi l-ai făcut, cu voia ta sau nu. În clipa aia îmi trebuiai atât de mult... Aş fi vrut atunci să te iau în braţe cu forţa şi să nu-ţi mai dau drumul. Să mă prăbuşesc pe umerii tăi. Să mor şi să uit.
Mi-ai zâmbit teatral şi m-ai întrebat complezent ce fac. Ţi-am spus că bine deşi muream în mine.
Şi ai plecat.
Mi-e dor de tine. Chiar şi acum... când eşti aici. Mai ales când eşti aici. Şi coridorul nu se mai sfârşeşte în urma ta. Cineva a deschis uşa şi e frig de iarnă. Şi tu fugi şi dispari mereu, într-o altă lume, departe de a mea, trântind uşa după tine, în abis. Şi pereţii ăştia pe care-i visez mereu se zguduie şi-mi aruncă var şi praf şi amintiri în ochi, în urma ta, mi se lipesc de gene. Şi de pupilele dilatate în care s-au revărsat atâtea toamne. Mă micşorez. Mă scutur şi mă adun de pe jos. În locul ăsta ascuns e întuneric; are nevoie doar de-o văpaie pentru a exploda într-o lumină cumplită. Povestea ta şi povestea mea. Atât de diferite. Şi nu reuşim, nu reuşim niciodată să ne regăsim în labirintul dintre ele.
Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai port în vise uitate şi angoase, în sticle de vin şi scrumiere pline şi insomnii; să nu mai fii în mine. Să nu mai trântesc pahare şi rânduri şterse de timp de la masa mea prăfuită şi singură. Să nu mai fim cuvinte şi idei ce explodează într-un univers în care tu n-o să ajungi- e locul unde cuvintele îşi pierd înţelesul, unde ne întâlnim şi ne recunoaştem, unde nu există început sau sfârşit ci doar o clipă suspendată-n timp. Singura care contează. Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai creez. Să nu mai contruiesc lumi care să se destrame apoi, chiar între degetele mele.
Aş fi vrut să fim reali. Să te trăiesc, să nu te mai scriu. Să stăm întinşi în pat, dezbrăcaţi şi să bem. Să fim suficient de beţi şi de goi. Să te sărut pe colţul gurii. Să ascultăm tăcerea. Şi libertatea. Şi nesăbuinţa tinereţii noastre. Şi tot ce e în noi. Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul- albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereţii ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.
.....................................
E toamnă. O trăiesc printre foi scrise şi vin şi-un cântec cumplit ce-l aud mereu, în piept, cutreierându-mă. Cele mai frumoase clipe dor, apoi. Străzile sunt devastate de frunze şi de sfârşituri într-un tablou impregnat adânc în inima mea. E o lumină tristă pe străzi, la apusuri. E atâta lumină în mocirla de afară. E atâta galben în griul infinit. Se simte renunţarea peste tot. Chiar şi pe chipul trecătorilor. Poţi întrezări cum ceva s-a stins. Ca să lase loc unui nou început. Ca să facă ordine în tot haosul, ca să aşeze lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Poate că-i doar toamna din ochii lor.
Poate că-i doar iarna care-mi bate la uşă, suflând jalnic prin colţurile goale din mine.
Poate că eşti tu. Toamna care îmi cade pe tâmple. Căci te-am trăit atât de mult. Poate că mereu ai fost tu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu