Adio, Moş Crăciun

Anul acesta nu i-am mai scris Moşului. Îmi amintesc că anul trecut scriam în jurnal o scrisoare lui, (da, am continuat în fiecare an să-i scriu, ca atunci când eram copil, o rugăciune spre nicăieri, căci el înseamnă magia şi speranţa şi iubirea din interiorul nostru). Eram la ţară cu familia mea, se auzeau lemnele cum trosnesc în sobă, vedeam luminiţele de la casa vecină şi stăteam în pat, scriind şi visând. Toţi dormeau şi era linişte atât la propriu, cât şi în sufletul meu. Eram fericită că sunt acolo, lângă familia mea. Eram acasă. În refugiul nostru. I-am scris Moşului să ne regăsească aşa şi la anul, dar nu mi-a îndeplinit dorinţa. Niciodată. Doar atunci când eram copil. Moş Crăciun al meu, cel adevărat, nu mai e lângă mine. Cel care mi-a făcut copilăria o poveste şi m-a învăţat să cred, oricât de greu ar fi pe moment, oricât de puţine dovezi ar fi, să cred cu toată inima. Căci doar cel care are capacitatea de a crede în lucruri care nu se văd, care nu se pot atinge, are forţa imensă de a iubi. Şi de a spera, chiar şi în momentele cele mai reci. Anul trecut, la ultimul nostru Crăciun, m-a învăţat această lecţie.


Crăciun fericit! Sau Crăciun cu linişte în suflet... atunci când nu poate fi altfel.
Tuturor celor care mai ştiu să viseze. 
Tuturor celor care se simt cu sufletul plin, învăluiţi de magia acestei perioade.
Tuturor celor care au pierdut Crăciunul şi nu-l mai găsesc nicăieri decât în copilărie.
Tuturor celor care încă zâmbesc, deşi sufletul le plânge.
Tuturor celor care se simt mai singuri Crăciunul acesta pentru că e un scaun gol la masă, în locul în care o persoană dragă obişnuia cândva să stea.
Tuturor celor pe care Crăciunul nu-i face mai fericiţi, care nu-şi doresc decât să plângă.
Tuturor celor care privesc la luminiţe şi la colindători cu nostalgie.
Tuturor celor care iubesc şi speră. '
Tuturor sufletelor de copii.

Fie ca lumina şi magia Crăciunului să vă încălzească sufletul atunci când vă e frig. Şi să vă dea curajul de a regăsi bucuria de a trăi.

la raul piedra

Zilele trec fără tine. 

Am învățat să mă bucur de prezent în mijlocul furtunii. Acum, când mi-e mai greu decât niciodată, am învățat să zâmbesc lucrurilor simple, care sunt, de fapt, miracole ale vieții. Binecuvântări. Zâmbesc prezentului, așa cum e el. Nu mai fug. Ghicesc soarele de dincolo de norii negri. Nu-mi mai fac griji, nu mai visez, nu mai trăiesc din scenarii mentale. Văd frumusețea din jurul meu. Vibrez odată cu cântecul păsărilor. Mă bucur cu adevărat de zâmbetul unei ființe dragi, de aroma cafelei, de mirosul ierbii proaspăt udată de ploaie, de flori, de drumurile nestrăbătute, de poveștile oamenilor. Ocolesc umbrele în căutarea razelor de lumină. Ochii mei nu mai văd decât lucrurile demne de a fi văzute. Respir aerul curat și mă umplu de viață. Aici și acum se află toată fericirea. Chiar aici. Chiar acum. Sunt prezentă și nu mai cad pradă trecutului sau viitorului.

Trăiesc. Nu mă mai grăbesc. Nu mai exist.

Oamenii nu-mi mai par răi sau ostili, ci doar răniți. Îi iubesc pe toți și le port o compasiune sinceră, de parcă s-ar desprinde toți din ființa mea. Dintr-o singură Ființă, din lumină. 

Din Dumnezeu. 

Goodbye, 2018

Goodbye, 2018!

Anul trecut, la cumpăna dintre ani, mi-am pus o dorinţă. În fiecare an, plângând după himere, într-o singurătate deplină de aproape un deceniu, credeam că ştiu ce îmi doresc. Câteodată, e nevoie ca viaţa să îţi ofere o lecţie dură ca să te trezeşti. Mai degrabă, un pumn ca să cazi de n-o să mai ştii ce e cu tine, şi apoi, să-ţi întindă mâna, să te ridice şi să-ţi zâmbească vinovată, chiar dacă inima ta frântă nu va mai bate niciodată la fel.

Îmi amintesc că priveam la artificii, cu un pahar de şampanie în mână şi că n-aveam habar de ce va însemna pentru mine noul an care se pregătea să intre pe uşă. Îmi mai amintesc că, printre zgomot şi râsete, în telefon tatăl meu îmi striga La mulţi ani, fata lui tata! Nu ştiam atunci că va fi ultimul La mulţi ani, spus de tatăl meu. Că e ultima iarnă când îi mai aud vocea, când îl mai văd, că e ultimul revelion... pe care nu l-am petrecut lângă el (deşi în anii anteriori o făcusem). N-am dat atenţie vocilor oamenilor dragi din telefon. Mi-am continuat noaptea care s-a scurs rapid şi banal, ca oricare altă noapte. 

2018 mi-a luat o fiinţă vitală din viaţa mea. Şi ca să suport durerea, mi-a adus dragostea. Cea pe care o aşteptasem un deceniu cu inima strânsă. Cea pe care i-am cerut-o atâta amar de timp. 2018 mi-a luat lacrimile şi visele (erau impregnate adânc în lumea mea interioară), mi-a luat aşteptarea, dorurile, furtunile, minciunile prin care trăiam şi din care mă hrăneam. Şi mi-a oferit, în schimb, înţelepciune, maturizare, adevăr, linişte. Acum sunt liniştită. Nu mai ştiu să plâng, dar poate că nici să mă bucur nu mai ştiu. Parcă am căzut într-un hău adânc în care nu simt, nu sufăr, nu tresar, mi-s indiferente toate, nu le îmbrăţişez, dar nici nu le resping. Găsesc plăcere în lucrurile de zi cu zi, dar nu-mi mai tresare inima la niciun fior adus de viaţă. Cum era mai bine? Atunci sau acum? Nu ştiu. Aş vrea să ştiu.


Ceea ce voiam să scriu este că doar evenimentele care te zguduie din temelii, te schimbă cu adevărat. Te schimbă cât n-au reuşit toţi anii prin care ai trecut de când te ştii. Te transformă şi nici nu realizezi. Ţi se pare că între viaţa de atunci şi cea de acum e o prăpastie uriaşă, ca şi cum ar fi două vieţi distincte. Nu mai ştii cine ai fost şi oricât de mult ai tânji după cel de atunci, ştii că nu ai mai vrea, totuşi, să fii la fel de naiv, de necopt. 

La revedere, 2018. Te las, cu lacrimi în ochi (uite că plâng, deşi credeam că n-o mai pot face. Deşi puţin, mult prea puţin).
Ai fost cel mai sfâşietor an, dar şi cel mai mare învăţător de până acum. Mi-ai fost pierdere şi regăsire. Mi-ai fost zbucium şi resuscitare. Nu te blamez, deşi din cauza ta, mi-e frică acum de anul care vine, dar te iert şi merg mai departe. 

E ciudat fără tine. De când ai plecat, parcă viaţa mă trăieşte pe mine, nu eu pe ea. Sunt într-un somn adânc, uneori mă mir că sunt în acel loc, în acel moment. Nu plâng, nu plâng niciodată, trăiesc într-o inerţie ce-mi amorţeşte toate simţurile. Parcă s-a rupt ceva din mine, o parte esenţială pe care n-o mai pot regăsi. Şi acea parte era atât de necesară pentru a fi eu! Unde sunt eu? O, Doamne, nu mai sunt nicăieri! 

Acea parte din lăuntrurile mele era vie, avea forţă de a trăi intens, de a suferi, de a se revolta, ori de a găsi fericirea. Deţinea toată voluptatea şi însufleţirea lumii, era centrul fiinţei mele căruia i s-a frânt echilibrul. Azi e pustiu, ca o încăpere dragă nelocuită de atâta timp, cu pereţi scorojiţi brăzdaţi de fisuri, cu mobilă pe care s-a aşternut praful, cu un aer prin care pluteşte peste tot amintirea a tot ce a fost şi nu va mai fi. Cât de dor îi e acelui loc de anotimpuri, de muzică, de căldură, de fiori, de mişcare, de lumină! De orice, de orice! doar să nu mai fie atât de inert. 

E ciudat fără tine. Nu mai ştiu să sufăr, nu sufăr niciodată. Nu mă gândesc la nimic. Găsesc voluptate doar în micile plăceri de zi cu zi, dar ele mă hrănesc doar la suprafaţă, nu mă mai poate atinge cu adevărat nimic. Îmi lipseşte energia lăuntrică de a mă răzvrăti. Mă întreb, nu ea însăşi amorţeala e de fapt suferinţa cea mai cumplită? Aceea care te loveşte atât de tare, încât amorţeşti, ca să te aperi. Şi te pierzi, cumva, pentru că întreg interiorul tău a fost zdruncinat şi restructurat. 

Poate am îmbătrânit. Da, aşa mă simt. Pentru că am descoperit alte părţi din mine, ca şi cum aş fi o persoană complet nouă, străină de mine, de cea care am fost cândva, de parcă m-am născut a doua oară. Nu spun că-i o variantă mai rea, doar că uneori mi-e dor de mine. Aşa naivă, complicată, visătoare şi ameţită, eram mai întreagă.

Poate că marea suferinţă nu doare atât de mult la început. Te dizolvă în timp, pentru că eşti incapabil să o simţi.

Rugăciune către nicăieri

Tati, ce mai faci?

Te iubesc şi mi-e dor de tine în fiecare zi.

Sper că mă auzi. Sper ca rândurile mele să ajungă, cumva, la tine. Nu înţeleg cum de nu mai eşti. Ai dispărut brusc, din casă, din curte, din camera ta care acum e alta, are pereţi proaspăt văruiţi, altă mobilă care miroase a nou, e albă şi rece şi nu-ţi mai poartă amprentele. Mie îmi plăcea camera ta modestă, cu mobilă veche şi miros de cărţi. Era cea mai caldă încăpere din lume. 

Ai dispărut, tati, din pragul uşii când veneai acasă şi ştiam că eşti tu după sunetul uşii şi al paşilor şi bucuria lui Ghio, (nu se mai bucură atât de mult când vine cineva acasă), ai dispărut de la televizor, chiar dacă nu te urmăream atât de des, îmi plăcea să-l deschid şi să-ţi aud vocea prin casă, care mă liniştea mereu.

Ai dispărut din sălile facultăţii, din faţa studenţilor tăi iubiţi, ,,eroii tăi", sunt mai reci şi pustii fără tine, şi-ai dispărut de pe scaunul tău, de lângă geam. Stau în bucătărie la masă şi-ţi scriu acum. E prima toamnă fără tine. De aici, prin geamul mare, se vede fereastra de la camera ta, are acum draperii albastre, şi tu nu mai eşti acolo, după perdelele albe, pe scaun, citind cu voce tare, aşa cum îţi plăcea, sau uitându-te în zare, rătăcind prin universurile tale magice. Cât îmi lipseşte să te văd! 

S-a aşezat praful peste cărţile tale, nimeni nu mai citeşte cât o făceai tu, şi timpul peste ceasul tău de la mână care s-a oprit, nedrept, scaunul tău scorojit de timp e în curte acum, părăsit, iar muzica simfonică pe care o ascultai în fiecare dimineaţă e doar o amintire acum. Nu-ţi mai regăsesc privirea decât în pozele din casă, care au devenit sfinte pentru noi, sunt refugiul nostru, alinarea noastră.

 Casa e atât de plină de tine, tati! Ţi-ai lăsat urmele în fiecare colţ din încăperi, din curte, din locurile în care am fost, din momentele împreună, şi din lumea mea. Închid ochii şi tu eşti aici, mereu. Îţi aud vocea caldă şi paşii prin casă, te aud cum râzi, cum oftezi, te aud când eşti fericit sau nervos, te aud când mănânci, cum îi dai şi lui Ghio din farfuria ta, când deschizi uşa şi vii cu plasele pline de la cumpărături, te aud când o alinţi pe Ghio, când mă alinţi ,,Măriuţa lu' tata" (nimeni nu va putea să-mi mai spună aşa), când citeşti, când tuşeşti, când o strigi pe mami, când îţi aranjezi costumul în oglindă, când mă chemi să mă pupi, când uzi curtea şi florile, când eşti mândru de mine.

Nu vei pleca niciodată de aici, tati! 

river flows in you

E toamna si deja, noaptea-i mai lunga. Si poate d-aia noaptea numai toamna o sa ne-ajunga

E ca atunci cand se opreste muzica. Desi credeai ca mai continua. Te cuprinde brusc o tristete nedeslusita. O nostalgie, un dor.

Ai vrea sa te mai intorci la ea macar o clipa, sa te mai mangaie pe suflet inca putin... asa cum a facut-o, asa cum te-a pierdut, ireal, nepamantesc, sa mai visezi, sa-ti mai hraneasca furia sau sa mai opreasca timpul in loc. Dar nu te mai intorci. Acum, in liniste, o savurezi mai mult decat niciodata. A ramas in tine. Pierduta. Atat de vie. Si stii ca n-o vei mai trai niciodata la fel. 

Si vine toamna. O auzi. Iti sufla pe rani, iti danseaza pe tample, iti vibreaza in fiecare atom. 

Ma plimb prin toamna cu tine de mana. Se scutura pomii si eu invat sa zambesc. Nu mai visez. Doar traiesc prezentul. Si toamna asta mai ciudata decat toate cele care au fost. 

Uneori, cand nu mai stii de mult timp ce inseamna fericirea si ea te inunda, amortesti. Da. Amortesti. Pentru ca ti-e straina. Esti obisnuit cu melodii care se opresc brusc. Si le mai auzi doar ecoul, in toamne tarzii in care gasesti voluptate chiar in pustiu.

Ratacesc prin toamna cu tine de mana. Si invat sa o iubesc in fericirea care ma cuprinde, zi de zi.

Si de atunci, fericirea dinauntrul meu

Azi-noapte stateam in pat, in bratele tale si-ti citeam din jurnalele mele prafuite de timp. N-am mai citit nimanui. Ai deschis la nimereala si... am inceput sa-ti citesc. Cu fiecare cuvant, mi-am dat seama ca randurile acelea te asteptau pe tine, tu din trecutul si viitorul meu. Au asteptat trei ani sa le descoperi, sa le asculti, sa le mangai paginile. Cat te-au asteptat, B.!

E o zi înnorată de Noiembrie.

De fapt, toate zilele sunt cenuşii acum.

Azi-noapte, înainte să adorm, am vorbit cu tine.

Am vrut să ne întâlnim în vis.

Probabil că tu dormeai şi visai lucruri incerte. Şi apoi, te-ai trezit, ţi-ai băut cafeaua şi-ai plecat la activităţile tale zilnice.

Ai o iubită? Ai pe cineva în suflet sau eşti singur, ca mine?

Dacă exişti, ne vom întâlni cândva, pentru ca sufletele noastre care se caută de atâta timp să se regăsească, să se îmbrăţişeze, să devină iar un întreg.

Sufletul meu ţi-a purtat mereu dorul, încă înainte de a mă naşte şi te va căuta, probabil, şi în altă viaţă.

Poate de aceea n-am avut parte de iubire până acum.. Poate de aceea mereu am simţit un zid între mine şi celălalt, o prăpastie uriaşă.. pentru că nu erai tu.

Niciodată n-am simţit că un om e potrivit pentru mine.

Dar continui să sper că în lume, undeva, eşti tu, cel care mă aşteaptă şi pe care îl caut de atâtea secole.

Şi dacă nu, nu-i nimic, iubitul meu, ne vom regăsi într-o altă viaţă.

M-ai auzit vreodată?

Mi-ai auzit inima care te cheamă în fiecare noapte şi-n fiecare dimineaţă când îmi beau cafeaua singură?

Vântul bate puternic în geam. Vine iarna. Îmi auzi şoaptele purtate de el?

Ai auzit vreodată ecoul inimii mele care te strigă? Ecoul dorului de tine.

Eu te-am regăsit mereu.

Nu fizic, dar ai fost mereu prezent.

... În dansul frunzelor purtate de vânt spre nicăieri.

În păsările călătoare care pleacă, fugind de iarna şi de gheaţa ce se aşază pe inimile noastre.

În sunetul ploii pe asfaltul încins.

Te-am regăsit pe cer, încă de când eram copil, printre stelele reci şi visele mele.

Te-am regăsit printre cărţi, în piesele de dragoste, în cântecele lumii.. Peste tot am auzit ecoul tău.

Sunetul valurilor mi-a adus mereu aminte de tine.

Cântecul mării poartă o poveste de mult pierdută, iar mirosul ei îţi poartă dorul.

...M-ai auzit vreodată ascultând o scoică?

Ea încă păstrează tumultul mării, poartă în ea o amintire îngropată de timp, dar atât de vie.

Scoicile se aseamănă foarte mult cu sufletele noastre.

...Te-am regăsit peste tot, iubitul meu, încă de la începutul timpurilor.

Te-am regăsit în fiecare Noiembrie, privind la fereastră cum iarna bate la uşă; în visele mele, în ochii vreunui adolescent îndrăgostit, în ecoul munţilor, al râurilor şi-al toamnei.

Îţi scriu ca să rămâi mereu aici, printre rândurile mele şterse de timp. 

Căci dacă nu te voi întâlni, vei exista aici, mai viu şi mai prezent ca niciodată.

16 noiembrie 2015

E o intamplare a fiintei mele.

In noaptea asta iti scriu. Pentru prima oara, B. Stiu cat de mult ti-ai dori sa scriu despre tine. Si acum simt sa iti scriu, iubitul meu. Niciodata n-am scris despre fericire. Imi imaginez ca ce ne scriem acum, ne-am fi scris pe vremuri in scrisori. Frumos, nu?

Nu stiu ce s-a intamplat intre noi, parca am amortit si traiesc intr-un vis, departe de mine, departe de realitate. Creierul meu trebuie sa se obisnuiasca cu starea asta ciudata in care primesc iubire. Am crezut mult timp ca n-o sa pot sa am o relatie, ca n-o sa pot sa ma opresc din fuga mea de fericire si iubire. Ca nimeni nu ma va iubi vreodata cu adevarat, ca nu ma va citi si nu ma va intelege. Imi amintesc cu groaza cum plangeam uneori cand realizam ca n-o sa pot sa am vreodata pe cineva si ca voi ramane singura. Chiar ma resemnasem cu gandul asta, eram atat de constienta de el... Cand ai aparut tu. Brusc. Pe neasteptate.

Iti spun sincer. N-am crezut in noi, n-am simtit ca va fi ceva... Dar lucrurile mari se intampla fara sa te gandesti la ele, fara sa le acorzi atentie. Te trezesti intr-o zi ca s-a intamplat ceva, fara ca macar sa iti dai seama. Ca un miracol care nu tine de tine, de gandurile tale. Poate ca asa a fost scris. Toate cele întâmplate o spun. Cred ca m-am lasat purtata in necunoscut, m-am lasat purtata de tine si cand mi-am dat seama ca s-a schimbat ceva in mine, ca m-am deschis spre a primi iubirea, n-am mai putut sa dau inapoi. Ma simteam deja iubita. Si nu mai pot trai fara sentimentul asta acum. Poate sunt egoista. Dar ma simt atat de bine cu tine! Tu imi oferi tot ce-am oferit eu candva fara sa primesc inapoi. Acoperi tot golul ala in care cadeau lacrimile mele, irosite. Ma vindeci.

Tu esti ca mine. Esti sensibil si bun si ranit. Si ai nevoie de suferinta ca sa te razvratesti chiar impotriva ei. Ne cautam suferinta pentru ca ea ne-a gasit de atatea ori, cu armele jos, nepregatiti. Si acum ne e prietena. Ca o cunosteam mai bine. S-a cuibarit in sufletul nostru si ne-a facut dependenti de ea. Desi niciodată n-am avut motive reale de suferința, fata de alți oameni. Adica, de prea putine ori. Dar ea e mai comoda, ne ofera iluzii si voluptate. Asa ca vrem sa o gasim, mereu, cu voia noastra, si sa ne razbunam pe noi si pe fericire. Ce ciudati suntem. Dar nu despre asta voiam sa iti scriu.

Tu m-ai luat de mana si m-ai smuls din confortul meu in jurul caruia construisem niste ziduri imense. Din zilele care treceau la fel si in care ma hraneam doar cu vise. Stiu ca asta s-a intamplat si cu tine. Dar daca nu ma luai de mana, daca nu ma faceai sa te descopar, cu atata rabdare si pricepere, n-am mai fi fost acum in aceeasi barca.

Poate ca nu ne-am intalnit intamplator. Poate ca acum era timpul. Cand eu am fost zdruncinata de o pierdere care m-a trezit si cand tu erai deja de prea mult timp amortit. Poate ca meritam sa ne avem unul pe altul. Si meritam iubire, multa, cat n-am avut pana acum.

Iti multumesc ca esti. Ca m-ai invatat sa ma opresc, sa nu mai fug. Ca ma iubesti si ca ma iei in brate si ma saruti cu atata caldura. Ca nu te superi pe mine cand greșesc si ca imi accepți si ciudățeniile. Ca imi oferi necondiționat. Ca ma atingi pe fiecare parte neiubita din mine si o umpli cu viata. Ca ma exciti si faci dragoste cu mine asa cum am vrut mereu. Intens. Ca ma iubesti asa cum am visat mereu sa fiu iubita. Ca imi scrii, cat mi-am dorit asta! Si ca ma vezi. Cu adevarat. Cu ochii tai mari si frumosi si buni. Tu chiar ma vezi si ma intelegi. Si ma accepti cum sunt. Si n-ai fi putut sa faci toate astea daca nu erai ca mine, daca nu vibram pe aceeasi frecventa. Esti o parte complicata si sensibila din mine. Sunt o parte ciudata si visatoare din tine. Nu-i asa?

Te-am rănit in seara aia cand ti-am spus ce înseamna sa fii matur. Te rog, iartă-ma, nu asta înseamna. Doar ca acele experiențe te învață sa stii ce vrei cu adevărat. Sa te cunosti mai bine. Iti oferă perspective si alte orizonturi. Dar tu stii oricum.

Sa nu te mai gândești vreodată ca nu esti suficient de bun pentru mine. Esti cel mai bun. O sa creștem împreuna.

Te !√&€$¢!

Nedreaptă Întâmplare

Ce mai faci, tati?

Mi-e dor de tine în fiecare clipă. Eşti atât de prezent! Vorbele tale îmi apar în minte. Mi-e dor de vocea ta. Mi-e dor de cuvintele tale. De râsul tău molipsitor. Mi-e dor să mă strigi şi să mă alinţi ,,Măriuţa lu' tata" , ,,Şoricelul lu' tata". Mi-e dor să râzi de gafele mele. Şi de mâna ta pe creştetul meu, oferindu-mi iubire şi siguranţă cum numai tu o puteai face. Chiar şi să ne certăm mi-e dor. De orice amintire cu tine, de orice clipă cu tine, eram mai întreagă. 

Dar nu te întrista, tati. Ştiu că eşti într-un loc mai bun. Ştiu că mă auzi, cumva. Te simt. Eşti aici. N-ai plecat niciodată. Un spirit viu ca al tău nu poate pieri vreodată. Nu-ţi va putea şterge nimeni amprentele, şi nici amintirile cu tine care sălăşluiesc atât de vii în noi.

Lumea e mai tristă fără tine, tati. Mai săracă. Mai searbădă. 

Sunt momente când uit că nu mai eşti. Mă apăr cum pot. Altfel, n-aş putea supravieţui în acest chin. Încerc să-mi văd de viaţă. Mă simt chiar vinovată pentru ceva firesc. Uneori, îmi amintesc, dar durerea mocnită nu iese la suprafaţă. E doar o amorţeală stupidă. Dar alteori, mă loveşte brusc realitatea. Şi atunci, conştientizez cu adevărat. Şi ochii mi se umplu de lacrimi. Şi vreau să uit, aşa că îngrop din nou durerea. E prea nedreaptă. 

Am fost în Turcia, în vacanţa pe care o plănuiam împreună. Of, tati! Am încercat să privesc cu ochii tăi minunăţiile văzute. Ştiu că ţi-ar fi plăcut, că ai fi fost fericit, în ciuda căldurii. Ai fi stat cu noi sus, la Tv Bar, pe terasă, în fiecare seară, şi ai fi băut o bere sau un coniac cu cumnatul tău. Ai fi spus ,,Hai, cumnate, să mai bem un pahar". Ţi-ai fi aprins o ţigară din foi şi ai fi discutat despre impresiile avute. Ai fi avut multe de spus, fiinţa ta minunată  ştia să se bucure de orice clipă şi să observe lucruri care pentru alţii trec nevăzute. Poate că ai fi spus ,,Sunt meseriaşi turcii ăştia în bucătărie." sau ,,Uitaţi-vă şi voi ce frumos e aici! Chiar că-i frumos. Nu-ţi mai vine să pleci."

Eşti atât de prezent! Nu vreau ca timpul să şteargă nicio fărâmă din amintirea ta.

N-ai fi mers cu noi la plajă şi ne-ai fi spus ,,Duceţi-vă voi, eu rămân aici la terasă." "Cine vine să mă pupe şi pe mine?" Ţi-aş fi spus ,,Hai mă, tati, că mă grăbesc!"  Ţi-aş fi făcut un semn că te pup şi aş fi plecat. Sau aş fi făcut câţiva paşi şi m-aş fi întors să te pup, ca să nu am asta pe conştiinţă. De multe ori am făcut asta, ca să te ştiu fericit, de frică că te voi pierde într-o zi. 

Şi te-am pierdut, tati. 

Te-aş fi regăsit la terasă, cu ochelarii de soare pe ochi, zâmbitor, ducându-ţi mâna la frunte de la atâta căldură. Te-ai fi plâns de căldură, cum m-am plâns şi eu. Nu m-aş mai fi plâns singură. 

Am fi ascultat seara, la terasă, muzică de pe telefonul lui Claudiu, (da, a pus muzică, a zis că a venit în vacanţă, nu la înmormântare), am fi ascultat romanţe vechi şi am fi băut până ce căldura ne-ar fi trimis în camere, la aer condiţionat. 

Mă doare fiecare loc în care merg fără tine. Îmi imaginez impresiile tale, zâmbesc amar, şi apoi încerc să uit.

Într-o seară, mă plimbam pe aleea întunecată de pomi şi mă uitam la artificii. Am vorbit cu tine. Cât ţi-ar fi plăcut acele locuri! Te-am simţit atât de aproape. Ai fi visat şi tu, contemplând Marea Mediterană şi munţii din îndepărtare. O linişte tristă mi-a cuprins sufletul. Nu vei pleca niciodată de aici, tati. Vei fi mereu cu mine, oriunde mă duc. 

Te iubesc!

tati

Tati, te simt atât de departe! Simt cum pleci, în fiecare clipă, şi nu te pot opri. Şi totuşi, ai rămas atât de prezent. Ce s-a întâmplat? Mă tot întreb, stupid. Ştiu că nu poţi să-mi spui. Tati, mi-e dor de tine! N-am putut să plâng de când ai murit. Fix o lună mi-a luat ca să pot să plâng din nou. O lună a trecut? Mi se pare doar o zi.

Acum îţi scriu cu lacrimi. Abia curg. Parcă le e frică. Durerea e atât de adâncă încât nu poate ieşi la suprafaţă. E fără lacrimi răcoritoare. E seacă şi goală. E mută. E plină de strigăte înăbuşite.

Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai. 

Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii, cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată. Sunt momente în care mă trezesc brusc că mi se derulează în faţă clipe cu tine. Fără să vreau. Simple întâmplări, gesturi, cuvinte, obiceiuri, vocea ta. Toate, toate! atât de cunoscute de mine, parte din mine, atât de prezente, încep să reînvie.

 Sunt momente în care uit că nu mai eşti. O fracţiune de secundă. Atât durează visul ăsta. Şi apoi îmi amintesc şi mi se zguduie din nou lumea. 

Se spune că trebuie să-ţi aminteşti frumos de omul iubit atunci când nu mai e. Să porţi în suflet amintirile frumoase. Dar cum poţi să faci asta dacă fericirea doare cel mai rău, la final?

De când ai plecat, am crezut că totul s-a sfârşit. Ceva, din subconştientul meu, aşa a interpretat pierderea ta. Ca pe o capitulare. Şi n-am mai simţit nimic. Am amorţit şi-am zâmbit durerii cu cel mai sinistru zâmbet. Aşa i-am zâmbit lui I. când i-am zis că nu mai ai nicio şansă.

Mi-a fost frică să simt, aşa că m-am apărat cum am ştiut mai bine. Deşi toate şi-au pierdut sensul. La naiba cu optimismul ăsta forţat! Cu toate mecanismele de apărare! Tu n-o să mai fii acolo, să mă mângâi pe păr şi să-mi dai curaj în viaţă. N-o să mai fii să-mi îndrumi paşii pe drumul pe care mi l-am ales în psihologie, de dragul tău, un drum pe care l-am ales atât de natural. N-o să mai fii acolo, la nunta mea. Şi nici bunic nu vei mai fi. Nu vei mai fi, tati, niciodată, şi asta mă sperie şi mă frânge. E ireparabil.

 Abia acum simt golul imens pe care nu-l va putea umple nicio fericire vreodată. Nu e un gol în care cad cu voluptate. E un gol care cade în mine, când mi-e lumea mai dragă.

Ţi-am pictat tabloul care îţi plăcea atât de mult. Cu lacrimi în suflet şi cu muzica ta simfonică, iubită.

Te îmbrăţişez, tati,
al tău copil care te va iubi mereu.

Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele. Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine

1. Pentru ce și pentru cine merită să suferi în viață?

Nu cred că există ceva pentru care să se merite. Suferim şi atât. De fiecare dată când suferim, chiar dacă obiectiv, altora li s-ar părea fără rost şi o irosire de timp, noi suferim ca o reacţie emoţională la ceva care ne provoacă durere. Deci contează atunci, are o însemnătate pentru noi, cei din momentul ăla.  Poate că într-o zi nu va mai conta.

Avem nevoie şi de suferinţă pentru a putea să ne maturizăm emoţional.

2. Cine ai fi dacă nimeni nu te-ar judeca?

Aceeaşi persoană, cu mai puţine frici şi cu mult mai mult curaj. Curajul ar duce la acţiune şi prin urmare, la mai multe reuşite. Reuşitele ar duce la o variantă mai bună a mea. La evoluţie. Deci asta aş fi.

3. Ce ai face dacă ai ști că nimeni nu te-ar judeca?

Ca la punctul 2.

4. În funcție de modul în care se desfășoară viața ta, unde te vezi peste cinci ani? Dar 10? Dar 20?

Nu-mi place să mă gândesc prea mult la viitor şi să-mi fac planuri. Sunt superstiţioasă. Oricum, viitorul e incert.

5. Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe iubitul meu tată care azi nu mai e. El a fost mentorul şi modelul meu şi va continua mereu să fie. Temelia pe care adunam cunoştinţele noi pentru a mă îmbogăţi intelectual şi spiritual. Avântul meu în viaţă. Sprijinul şi centrul meu de echilibru. Refugiul. Şi nu îl ultimul rând, cel mai bun tată. Ne-a oferit mie şi surorii mele, cea mai bună educaţie, izvorul de cunoaştere, iubirea de tată, mângâierea, iertarea, răsfăţul, el nu putea sta supărat pe noi şi ne făcea mereu bucurii. Cât râdeam cu el de lucruri mărunte! Cât ne bucuram de lucruri simple! Cât de mândră eram de el! Doamne, toată viaţa mea este legată de el. E parte integrantă din tot ceea ce sunt. El era omul cu care nu mă puteam plictisi niciodată. Atât de multe lucruri ştia, atât de infinit era. 

PUBLICITAT6. Care este secretul pe care vrei să îl ții ascuns de toată lumea?

Faptul că n-am încredere în mine. Na, că v-am zis.  Sunt atât de mândră, încât abia că mi-o recunosc mie însămi. Pur şi simplu nu pot suporta ca oamenii să-mi vadă vulnerabilitea asta. E ca un fel mecanism de apărare şi mândria asta stupidă. Uneori, ajungi să fii mândru şi orgolios atunci când te simţi atât de mic, pentru a-ţi apăra ego-ul. E o iluzie creată de creier. Da, cred că mândria şi orgoliul se nasc din nesiguranţă. Şi nesiguranţa, de cele mai multe ori, din cauza oamenilor care judecă.

7. Care sunt oamenii pentru care ai suferit cel mai mult în această viață? 

Am suferit după oameni pe care îi voiam alături pentru a mă putea simţi fericită, chiar dacă ştiam că într-o zi nu vor mai conta şi că lacrimile mele nu îi vor aduce niciodată la mine. Chiar dacă ştiam că fericirea mea ar trebui să nu depindă de nimeni şi că am o rană de neiubire pe care vreau să o vindec, într-un mod atât de nociv, dorind oameni care nu mă vor în viaţa lor. Ceea ce nu ştiam e că oamenii aceia nu mi-ar fi adus niciodată fericirea. Dacă s-ar fi întâmplat, într-o zi, să-mi răspundă la sentimente, s-ar fi prăbuşit toată acea iluzie că fericirea mea depinde de ei. 

Am plâns după oameni pe care nu i-am atins niciodată sufleteşte, prin amintirea cărora m-am pierdut, atât de neînsemnată eram. Şi am rămas indiferentă în faţa altor oameni pentru care aminirea mea chiar conta, era una dintre lucrurile care îi făceau să zâmbească. 

Am suferit când oameni pe care îi credeam prieteni nu-mi răspundeau cu aceeaşi sinceritate şi iubire. Şi mă legam, mă legam de orice pentru a le găsi scuze şi a-i ierta. 

Şi-am suferit când oameni dragi au plecat pentru totdeauna din viaţa asta care pare doar un vis. Nu cred că există o mai mare suferinţă decât aceea în care ştii că nu-l vei mai vedea niciodată pe omul drag. Şi creierul tău, pentru a se adapta pierderii, creează tot felul de mecanisme de apărare pentru a nu se prăbuşi.

Cât de cumplit şi de neconceput poate să fie să te desparţi pentru totdeauna de omul iubit. Să nu-l mai vezi niciodată venind. Niciodată! Cel puţin, nu în această viaţă. 

Şi totuşi, prin toate lecţiile acestea, am crescut. 

8. Care sunt cele mai mari realizări ale tale de până acum?

Faptul că am făcut facultatea pe care am vrut-o, în ciuda anxietăţii mele. Şi faptul că merg pe acest drum, pe care am visat mereu, să ajut oameni. Şi că scriu de când sunt mică. Da, e şi asta o realizare! Să poţi să te ocupi de pasiunea ta care îţi curge prin sânge de când te ştii, cu aceeaşi intensitate şi sete de a se concretiza în ceva care să conteze. Căci dacă nu, ar plânge mereu, chinuindu-se să iasă la suprafaţă din oceanul propriilor lacrimi. 

9. Care este persoana la care nu vrei încă să renunți (deși ar trebui să faci asta)?

E o persoană specială care m-a făcut să visez şi care a fost o altă lecţie pentru mine. E singura întrebare la care mi-e greu să răspund. 

Azi-noapte, când stăteam în pat, mi-am dat seama de un lucru pe care nu am vrut să-l realizez până acum deşi e atât de firesc şi de evident. Mi-am spus, cu voce tare, cu cel mai naiv şi sincer ton: ,,Tare mă tem că nu-i pasă!" M-am surprins, spunând asta şi am început să râd, căci de atâta timp ştiu toate lucrurile acestea care au fost mereu evidente. Dar acum, pentru prima oară, m-am lăsat să cred cu toată fiinţa, mi-am deschis conştiinţa, fără să vreau, fără mecanisme de apărare, fără iluzii, fără evitare. Remarca mea, ca o revelaţie, a sunat atât de naiv şi de copilăresc!

Apoi, am realizat că dacă nici până acum, acel om nu a dat semne să-i pese, e timpul să închei acest capitol din viaţa mea. Căci înseamnă că nu a fost să fie. Viaţa are alte planuri. Şi mai mult,  pe lângă destin, mai e şi faptul că dacă un om nu te vrea, oricât de clişeic ar suna, înseamnă că nu merită, pur şi simplu, să facă parte din viaţa ta. E ceva firesc. Şi chiar dacă doare, aş suferi şi mai mult dacă aş mai sta blocată într-o poveste care nu-i pentru mine. Sau e pentru mine, doar ca să mă înveţe că trebuie să ştiu să pierd ca să pot câştiga. De ce să stau în loc, iubind himere, când pot să continui să merg spre un viitor în care sunt iubită?

10. Dacă nu ar trebui să mai muncești, ce ai face cu zilele tale libere?

Aş scrie. Mult. M-aş duce la marea mea şi  aş crea poveşti acolo, cu marea în timpane şi pe retină şi pe piele

şi-n fiecare atom. 

11. Care sunt cele 5 lucruri care îți pun zâmbetul pe buze de fiecare dată?

Oamenii dragi şi momentele în care mă simt eternă.

Animăluţele mele.

Scrisul- zâmbete lacrimi.

Copiii şi lucrurile simple şi propriile gafe care mă fac să râd.

În general, toate dulciurile.

El... oricare ar fi el, din trecut, prezent şi viitor.

Am cam trişat!

12. Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

Ciudată.

Intensă.

Comică.

Înţeleaptă.

Curioasă.

Visătoare- ameţită.

Obsesiv-compulsivă.

13. Dacă mergi prin casă și pui mâna pe fiecare lucru pe care îl deții, câte dintre aceste lucruri te fac să te simți fericită sau liniștită? De ce le ții pe toate?

Cărţile.

Lucrurile de la oamenii dragi.

Telefonul când mă caută el.

Caietele în care am atâtea amintiri.

Deci toate au valoare sentimentală, până la urmă!

14. Ce te deranjează cel mai mult la oamenii din jurul tău?

Răutatea şi ignoranţa.

15. Care este cel mai mare vis al tău?

Să las ceva în urma mea. 

16. Care este cel mai mare regret al tău?

Că n-am ştiut să fiu fericită atunci când aveam toate motivele să fiu. Că mi-am dat seama că eram abia atunci când am pierdut. 

Că am spus cuvinte urâte la nervi şi că am rănit persoane dragi. Mă doare fiecare cuvânt.

Că n-am avut mai mult curaj.

Că am stat în loc, aşteptând himere.

Că mi-am dat seama de adevărata valoare a unei persoane abia atunci când am pierdut-o.

Că n-am stat mai mult cu tatăl meu să vorbim la ultima noastră conversaţie, că nu l-am luat în braţe şi nu i-am spus cât de mult îl iubesc. Că nu i-am spus ,,noapte bună" , ca de fiecare dată, atunci când l-am văzut pentru ultima oară, ducându-se în camera lui.

Regretele dor, toţi le avem. Dar ele nu ne înving dacă luăm tot ce e mai bun din ele- lecţia pe care ne-au dat-o. 

17. Care sunt lucrurile asupra cărora nu ai control? De ce nu le lași libere?

Nu avem control asupra vieţii, în general, şi asupra lucrurilor pe care le dorim, în special, dar care nu ţin de noi. Poate că ar fi plictisitor să avem control asupra tuturor lucrurilor. Nu ar mai exista nicio magie, nicio dorinţă, niciun vis, nicio luptă, niciun obstacol. În asta constă farmecul vieţii, până la urmă. 

E greu să te desprinzi de ceea ce vrei din toată inima. Dar numai atunci când te eliberezi de ceea ce te agăţai cu disperare, numai atunci, eşti liber din nou.