nu-mi vine să cred că n-am să te mai caut niciodată, că n-am să te mai găsesc niciodată. că trebuie să scrâşnesc din dinţi şi să mi te îngrop în mine. unde eşti, iubitule?
azi am fost pe la romană şi mă tem c-am să umblu cam des pe acolo şi-am să te caut din priviri. azi m-am uitat pe geamul aburit din 300, dar nu puteam să văđ.. aşa că am închis ochii şi imagini mi s-au derulat în faţă. mai ştii când mă aşteptai în colţ la intersecţie? veneam mereu din direcţii opuse şi uneori nu te recunoşteam din depărtare. o dată ţi-am recunoscut pantofii şi am realizat că eşti tu.
am fost şi-n cafeneaua în care ne întâlneam mereu. în cafeneaua mea de suflet în care ne certam, ne împăcam, ne veneau idei să fugim la munte, în care tu mi-ai dat a doua şansă.. mai ştii cât ne certam, ţipam de ne auzea tot localul că aproape ne luam la bătaie. eram impulsivă şi neîndemânatică, tu orgolios şi plin de nervi mereu.
mai ştii când mă certai c-am luat două espresso şi mă obligai să le beau? sau când îţi arătam entuziasmată că am învăţat să fac cerculeţe? ori când râdeam de ăia doi şi noi ne credeam invincibili?
au trecut ani de atunci şi multe nu s-au schimbat. doar oamenii, muzica şi un pic din mine. azi mi-am comandat un espresso, aşa ca pe vremuri, şi-am rămas cu privirea în gol minute în şir, printre fum, printre şerveţele, printre grupurile de tineri prea gălăgioase, aşteptând ca pe uşă să intri tu. sunt prostuţă şi melodramatică, ştiu.
e octombrie iar. e pentru sufletul meu. mirosul de ploaie şi de frunze ude, paltonul meu roşu şi visele mele. trecătorii grăbiţi şi lupta mea cu umbrela. mi-e dor de liceu, mi-e dor de mine copil, de tine, de părculetul devastat de frunze. mi-e dor de oamenii care-au plecat de mult, care au ales alte drumuri sau pe care viaţa pur şi simplu i-a înstrăinat. mi-e dor de orăşelul ăla de munte, cu livezi şi cerul gri, cu crengi uscate şi case mohorâte. de clopotul ce răsuna de undeva din vale şi staţia aia ponosită de maxi. mi-e dor să bem coacăzată şi să ne jucăm boltz, printre muzică şi priviri grele. mi-e dor de focul ce pâlpâia în sobă, de tanti aia amabilă şi care gătea atât de bine. uneori stăteam cu ea la ţigară, deşi putea să-mi fie şi bunică şi depănam amintiri uitate; i-aş fi zis cât ţin la tine, că zilele alea erau poate cele mai frumoase din viaţa mea, acolo, într-un oraş uitat de lume.
..dar nu mai eşti şi o dată cu tine, dispar şi locurile alea şi orice fel de amintire. nu-mi mai permit să te caut, nici măcar aici în suflet. eşti plecat de mult şi aşa va rămâne. viaţa mea continuă şi fără tine. alte poveşti, alţi oameni, altă toamnă.
ea e specială. nu se compară cu nicio fată cu care-am fost. e misterioasă, intuitivă. instabilă. are o sclipire în priviri, te uiţi la ea şi-ai vrea să ştii mai mult. pare că ascunde multe şi-n acelaşi timp că e goală, fără nimic de spus, transparentă precum o apă de munte. pare că n-are nimic în ea, nici pri-mprejur.
uneori am impresia că doar joacă un rol. că ştie, dar că nu spune, că se uită, dar nu priveşte, că vorbeşte, dar nu aude. e un contrast ciudat în ea şi asta mă atrage.
e înşelătoare şi atât de sinceră. e agitată şi nu-şi găseşte niciodată locul. uneori nu pare prezentă, iar sufletul îi pare de mult plecat.
e încătuşată în dependenţe, în nopţi albe şi-o iubire ratată. e haotică şi dezordonată.
e extremistă, e rea, rece şi caldă, mincinoasă şi sinceră, dulce amară.. e şi inocentă şi vulgară. pierde nopţi întregi bând vin roşu şi fumând virginia s. în exces. sau scriind nimicuri. trecutul e leagănul ei. vinul alinarea ei. sufletul ei tânjeşte, ştiu, după un moment de fericire. îi e dor de soare. de poveşti nescrise. îi e dor de momente de pierdere de sine.
e însetată, dar nici ea nu ştie de ce are nevoie. de ce îi bate inima aşa haotic, de ce i se usucă lacrimile pe obraji, de ce şi dupa ce strigă sufletul ei. e atât de tânără şi-n acelaşi timp bătrână.
e cel mai singur om pe care-l ştiu.
singurătatea e în firea ei, nimeni n-o poate umple niciodată. de fapt, e în firea omului. e doar o iluzie amăgitoare.
e dificilă, profitoare şi egoistă. îi place să se joace.. cu ea, cu oameni, cu destinul. e orgolioasă şi indiscretă. e un foc, un foc ce nu se stinge şi mistuie tot ce prinde-n cale.
are o frumuseţe aparte. nu acea frumuseţe plastică, efemeră, ci acea oboseală din priviri, de pe chip pe care o emană cu timpul inteligenţa feminină.
e neîndemânatică şi melodramatică. râde când ar trebui să plângă şi plânge când ar trebui să zâmbească. se pricepe cel mai bine să rănească, să distrugă, să facă gafe, să piardă, să greşească iar, şi iar.
...deapănă câteva amintiri neimportante oamenilor străzii, copiilor sau câinilor. se plimbă singură pe străzi necunoscute şi admiră arhitectura caselor. ratează mereu stelele căzătoare şi asta o oftică. rămâne mută în faţa artificiilor ca un copil. îi place magia şi cred că-i vrăjitoare. uneori îmi vorbeşte despre Londra, de ploile mărunte de acolo şi de hazard. îi place să fumeze la birou, printre hârtii şi miros de cărţi vechi. şi de cafea şi de tot ce-i mai bun într-o toamnă. scrie poezii şi are cearcăne.
când mă priveşte, o face atât de brutal încât uneori mi-e frică c-ar putea să-mi ghicească trecutul. e tristă. nu ştie să ţină secrete, nu ştie să mintă, nu ştie să părăsească. e paranoică şi visătoare. e un dezastru.
ea... e precum un lucru început şi neterminat. se plictiseşte repede şi pleacă. îi place doar clipa aşteptării, nu lucrul încheiat. acea clipă magică.. liniştea dinaintea furtunii, primul fum tras din ţigară, primul fulg de nea, prima privire ce schimbă viaţa unor tineri, paharul ce se clatină în aer înainte de a cădea jos. ea.. nu va fi pătrunsă de nimeni niciodată. doar marea, cerul, cărţile, copiii din parc, nopţile şi ploaia o vor atinge. vor fi prietenii ei nevăzuţi, comori ale sufletului ei singuratic.
nu are răbdare, dar poate aştepta o viaţă întreagă dupa cineva. ea iubeşte până se transformă în propria ei umbră. iubirea o zdruncină, îi ia minţile, o ruinează.. şi totuşi nu va aparţine niciodată nimănui.
din nefericire, strălucirea i-a fost estompată de nedreptăţile vieţii şi-a oamenilor care nu au lasat-o până nu au văzut-o jos. focul ăla lăuntric ce o făcea frumoasă o dată, s-a stins. femeile simt o dorinţă nebună de a distruge şi ultima parte frumoasă şi curată din ele atunci când sunt nefericite. simt o voluptate de a decădea tot mai mult.
... am fugit de ea, de acele sentimente, de vise, de amintiri, de toate.. credeam că voi uita. eram sigur că voi reuşi s-o uit. acum sunt bătrân şi viaţa mea e un şir de evenimente banale. am cunoscut multe femei care mi-au spus ,, să nu mă uiţi". eu le-am uitat pe toate. singura pe care n-am uitat-o e cea care nu mi-a cerut-o niciodată: ea..
e timpul să te las în urmă. e timpul să mi te las să pleci, de aici, din lumea mea, din inima mea. e târziu şi ştiu că ce e pierdut, nu se mai întoarce.
iubirea mea pentru tine e ca vântul, nu se mai vede, dar o simt. oriunde m-aş duce, oriunde aş fugi, ea îmi suflă în păr, îmi răcoreşte obrajii arşi şi-mi usucă lacrimile din ochii mei obosiţi.
nu ştiu cât timp a trecut. poate doar câteva clipe, poate ore, poate secole; noţiunea timpului nu o mai am. am început prin a număra zilele, apoi anii... ştiu acum că aşteptarea mea a fost zadarnică, ştiu că nu te vei mai întoarce niciodată.
cum aş putea să renunţ la tine? ... dar trebuie, dragul meu. am o viaţă înainte, iar amintirea ta s-a transformat într-un cadavru. mă tem că eşti doar un vis nebulos, dintr-o altă viaţă, precum o stea ce abia mai clipeşte reflectată în adâncul mării. eşti atât de departe încât dacă te-aş striga, s-ar auzi doar ecoul vocii mele şi atât.
eşti pierdut, în visele mele, în amintirile mele, în neliniştile mele, în viaţa mea. eşti pierdut în noaptea aceea de la munte... acolo ai rămas, acolo am rămas, cu braţele spre tine, pe-o şosea întunecată, în briza râului şi freamătul brazilor.
mă tem că timpul ne-a schimbat. oricât aş fi vrut să nu ne-nstrăinăm, inevitabilul s-a produs.
ochii tăi, roşeaţa din obraji, privirea ta uneori încruntată, tonul vocii tale când îmi vorbeai ..îmi sunt străine acum. încerc senzaţia c-a trecut o viaţă şi poate mai mult.
dar de ce continui? ...
de ce continui să te văđ în ochi străini, să te compar cu alte chipuri? alte cântece, alte poveşti.. de ce continui să te iau cu mine oriunde m-aş duce? peste oceane şi mări, pe drumuri necunoscute, în răsărituri pustii, în trecători grăbiţi, în cărţi neterminate şi-n sărutări furate...
orice aş face, oriunde aş fugi, închid ochii şi-n întunericul obscur îmi apari tu... într-o haină neagră, printre fulgi de zăpadă, venind. apoi deschid ochii... şi-s doar eu, singură, atât de singură într-o mulţime de oameni, trăind alte poveşti.
"dragostea mea pentru tine este asemănătoare rocilor eterne din adânc. o sursă de desfătare abia simţită, dar necesară."
iubirea mea, unde eşti? fără speranţa de a ajunge la tine, îţi scriu, aşa cum o fac mereu. aşa cum am făcut mereu. sunt zile când reuşesc să nu mă gândesc la tine, când problemele zilnice mă solicită mai mult decât inima. mi-am amintit azi la cafea de gustul tău, de aroma ta. cafeaua rece şi amară avea gustul tău, gustul acelor vremuri când dimineaţa era încă o zi în care te aşteptam. îmi amintesc cum soarele intra puternic pe geam şi se reflecta în părul meu roşu şi cearcănele adânci. fumam o ţigară şi câte o grimasă îmi umbrea chipul din când în când. avam un sentiment de posibilitate, că e o nouă zi, poate o nouă şansă, ştii, acel sentiment ce-l ai când te trezeşti dimineaţa.. şi pe care azi l-am pierdut. a venit toamna iar, acel timp al anului când totul este fără viaţă.
te regăsesc în tot ce fac, ca şi cum aş aştepta să te întorci acasă..
au trecut doi ani.. acum câteva zile, te-am auzit pentru ultima oară şi de data asta n-a mai fost nimic care să mă tulbure. doar nori, nori, şi apoi soare.
afară plouă şi eu citesc poveşti. e dimineaţă şi oamenii dorm. îţi scriu iar.
ştiu că n-o să te mai întorci. nu mai am speranţa că te voi vedea din nou.. ştiu că în anii ăştia îngrozitori.. acest război, acest război fără rost dintre noi, ne-a schimbat. iremediabil, am devenit străini.
ceea ce-am pierdut nu se va mai întoarce. mi-a luat mult timp să înţeleg asta. lumea nu se va opri în loc. valurile vor spumega în continuare de-alungul stâncilor, pământul nu se va schimba, stelele voi străluci la fel de reci deasupra munţilor. prea multă răutate. prea multă minciună. oamenii nu se vor vindeca. inima mea nu se va vindeca. nu pot decât să fac pace cu trecutul.. şi să încerc să învăţ din povestea asta.
e iarnă. e iarnă în sufletul meu, iar lacrimile mele sunt precum fulgii de zapadă ce se aşează uşor peste munţi.
A.
ai pierdut o femeie care te iubea mai presus de orice. mai presus de onoarea ei, de orgoliul ei, de timpul ei, de oameni, de umilinta care a indurat-o, de ratiune..mai presus de tot. imi pare rau ca a trebuit sa fie asa, ca am avut nevoie de aproape doi ani ca sa realizez ca e timpul sa te las. ca nu mai exista niciun drum, nicio cale sa ajung iar la tine. ca nu mai exista nimic care sa ne lege. cuvintele sunt acum in zadar, nu mai pot salva nimic, nu mai au de mult valoare, am pierdut si dreptul acesta de a-ti vorbi. nu te mai iubesc, nu stiu cand am realizat asta, nici nu mai conteaza. a venit toamna. poate ca mi-a luat atata timp pentru ca imi era frica sa nu te iubesc pe tine, nu stiam alt mod de a trai decat prin tine, prin iubirea ce ti-o purtam. nu stiam sa traiesc fara tine, macar aici in sufletul meu. nu sunt cuvinte prea mari, nu exagerez deloc. iti vorbesc sincer, deznadajduit. stiu ca a fost o nebunie, o nebunie prea mare care mi-a luat mintile, si m-a aruncat. m-a aruncat si n-am putut sa ma ridic, sa continui, nu stiam ce altceva sa fac decat sa te caut pe tine. la fiecare pas ma simteam tot mai goala, stiam ca nu e bine sa te caut, stiam ca te pierd si mai mult, dar nu ma mai puteam controla. oricum nu mai aveam nimic de pierdut. voiam doar sa te aud, sa te simt acolo, ma multumeam cu atat. stiu ca ti-am facut rau, si nu am nicio scuza pentru asta, dar cel mai mult mi-am facut mie insami.
acum am alta viata, m-am schimbat si nu stiu cand si nu stiu de ce am ramas fixata pe tine, pe povestea noastra. poate ca-mi placea, aducea culoare vietii mele, imi umplea singuratatea.
te rog, iarta-ma, iarta-ma iar. iarta-ma ca n-am stiut sa traiesc fara tine. iarta-ma ca am fost atat de egoista si nebuna. n-ai inteles niciodata ce ai insemnat pentru mine. nimeni nu m-a inteles. nimeni nu te-a mai putut inlocui. vei ramane mereu cineva special oriunde m-ar duce viata. asta am realizat, pot trai fara tine, dar nu te voi putea uita niciodata.
"Sunt precum frunzele din parc cazute si purtate de vant pe cine stie unde. sunt atat de mica incat m-as putea pierde in picaturile de ploaie, si-n vantul caldut ale unei dupa-amieze
de primavara. m-as putea pierde chiar si-n randurile astea.
am luat hotararea sa plec. undeva, departe, in lumea larga, departe de mine si de povestea mea, departe de tine, de realitatea mea. departe, intr-un colt de umbra, unde sa-mi gasesc pacea. ma duc la gara si iau primul tren. nu conteaza destinatia.
mi-e si cald, mi-e si frig, precum un octombrie insorit.
am sperat pentru o clipa ca timpul ma va vindeca, dar toata fiinta mea s-a intors impotriva-mi si n-a vrut in ruptul capului sa ma tratez. a insistat cu indarjire sa ma prabusesc total, iremediabil. sa ma pierd precum frunzele toamnei. nu stiu cum am ajuns aici, prin ce procese ale mintii mele, prin ce mecanisme ascunse ale sufletului meu; poate a fost doar hazardul, poate nu, ce mai conteaza? cert este ca mi-am taiat singura craca de sub picioare, inca din copilariea frageda. eu insami, de-alungul anilor, mi-am creeat situatiile nefaste care m-au adus aici. nu mai e cale de intoarcere.
odata, demult, imi par doua vieti de atunci, auzind sau citind astfel de "prabusiri amoroase", zambeam sceptic. mi se pareau clisee si atat.
de abia azi am realizat c-am avut dragostea, ca te-am iubit. ai fost primul om pe care l-am iubit, iar lucrurile astea nu se uita intr-o viata. nu te mai iubesc, desigur. nu stiu de cand, poate din clipa cand mi-ai dat drumul la mana, si ai devenit doar un dor. sau poate cu trecerea timpului, atunci cand mi-ai intors spatele, si m-ai dezamagit. ce mai conteaza ?as minti sa spun ca te mai iubesc, ca mai sufar de rau de tine. dar cum oare sa mai traiesc cu golul asta ce-mi macina fiecare particica din mine ? si cu amintirea dragostei, iubirii aleia adevarate, care a murit. spune-mi tu cum. nu mai pot sa-mi daruiesc inima nimanui. nu m-ai iubit, ai fost o iubire neimplinita. am un gust amar pe buze, iar sufletul mi-e strapuns de mii de ghimpi ascutiti. nimeni nu m-a inteles, nici macar tu. tot ce vad in viitor este doar o femeie batrana, inconjurata de pisici, fum, pastile si multe hartii. obosita, senila si rece, c-o inima ce nu mai bate de mult pentru dragoste. poate ca n-ar trebui sa aleg acest drum, poate ca atentez prea mult la propria persoana. poate ca sunt lasa, dar un om care stie atat de multe, care a trait atat de intens, te asigur ca nu mai poate trai linistit. imi lipseste ambitia, vointa, pofta de viata, motivatia, focul, setea, sensul, orice...
sa nu-ti fie teama.. atunci, atunci cand vei simti ca vrei sa fugi, cand nu-ti vei recunoaste dragostea ce tocmai te acapareaza, inseamna ca iubesti.
...am corpul otravit, la fel si sufletul, si mintea. sunt incatusata in dependente, in nopti pierdute si-o iubire ratata. nu mai stiu cine sunt si lucruri ce odata le adoram, acum ma lasa rece. cineva m-a intrebat ce-mi place sa fac si am ramas muta. nu mai stiu sa scriu, sa desenez, sa ma bucur uitandu-ma la copii pe strada. nu mai stiu sa iubesc ploaia si nici sa rad cu adevarat. inainte iubeam copiii, cainii si batranii. muzica, balcoanele, tigarile si cartile. acum orice miscare pe-o care o fac, orice gest, orice grimasa arata fortat. mecanic. ingrozitor de fals. multi imi zic ca joc teatru, dar nu le pot explica ca asta sunt acum, ca nu pot iesi din mine, nu pot fugi de mine.
inima mea bate incet, incet.a ajuns sa cerseasca iubirea pe oriunde se duce. pe strada, chiar si-n tramvaie, oriunde ! asteapta un zambet colorat si-o imbratisare sincera.
de ce n-au venit? poate m-ar fi salvat.
nu-mi mai ramane nimic de facut, si tacerea asta dintre noi ma sufoca. stiu c-am fost nebuna, nu-mi caut scuze pentru asta, iar ecoul vocii mele nu va mai rasuna niciodata de la celalalt capat al telefonului.. nu ma vei mai auzi niciodata. nu voi mai fi niciodata. ma tem ca n-ai fost decat o dimineata ca aia la munte... in care eu eram in visul tau si tu in al meu.. si atat. acum ne-am trezit. de fapt, au trecut doi ani de cand ne-am trezit. sunt obosita. incerc senzatia ca am trait doua vieti, iar copilaria imi pare doar un vis nebulos.
a venit toamna si trebuie sa plec. ramas bun, sufletul meu. cand vei citi scrisoarea asta, eu voi fi plecat de mult din sufletul tau, din lumea ta.
Aimee"
2 iulie 2013
e ciudat cum viaţa te poartă haotic, într-o derivă continuă, rămânând doar umbra a ceea ce ai fost.
am plâns şi-am sperat atât de mult la împlinirea unui vis încât am uitat scopul. am uitat pentru ce plâng. m-am pierdut pe drum, găsind străin ce port în suflet. a rămas doar golul, dezamăgirea visului neîmplinit, cenuşă.
6 iulie 2013
o noapte înstelată de vară.
azi am dat un bac, am fost la suc, la cumpărături, la cosmetică, am început tratamentul de refacere psihică şi reînfrumuseţare, şi acum, în loc să dorm, scriu...
am uitat ce voiam să spun.
am uitat cine sunt. nu mai ştiu de unde vin şi încotro mă duc. în mintea mea e o dezordine continuă. nu mai ştiu ce-mi place şi nu mai ştiu să zâmbesc cu sufletul. poate-i doar o perioadă, dar blestematul de timp a trecut şi m-a lăsat în urmă, pe nesimţite în urmă.
scriu repede şi apăsat pentru că îmi pierd ideile...
în testul psihologic, a ieşit că cel mai probabil fac parte din categoria femeilor trecute de vârsta a doua, văduve, singure şi blestemate. dacă aşa sunt acum, mă întreb cum voi fi peste zece ani, dacă voi mai fi... nu ştiu de ce, dar mereu am trăit cu impresia că e ultima zi. ultima şansă.
nici nu mai ştiu când a fost ultima oară când am fost fericită. e atât de departe ... face parte dintr-un trecut nebulos, probabil din copilărie.
...Şi da! azi scriu despre mine, căci nu mai am despre ce să scriu. e vid, e gol.
felul meu deprimant, confuz şi anost! nu m-a lăsat niciodată să trăiesc clipa. să-mi zic că sunt fericită, chiar în momentul ăsta. doar timpul mă face să realizez că da, chiar am fost! comparaţia, amintirea, niciodată prezentul. fericirea pentru mine a fost doar o iluzie.
...nu mai ştiu ce e iubirea, acea scânteie, acea exaltare a inimii. nu mai ştiu ce e emoţia.
din nefericire, focul ăla lăuntric s-a stins. acea flacără ce mă făcea frumoasă şi unică. specială. misterioasă, completă.
am ajuns ca zombii ăia din tramvaie, pe care altădată îi detestam şi-mi juram că nu voi deveni ca ei. inertă. rece. muritoare.
acum sunt "om mare" care implicat în nimiciţiile vieţii, se pierde pe el, se uită, şi-ajunge într-o zi străin de el. da. încerc acea senzaţie că trec pe lângă viaţă. mereu spectator. mereu în rol secundar.
..........................................
azi, într-o zi ploioasă de iulie, într-o staţie ponosită şi necunoscută, în faţa mea stătea un simplu om. un om al străzii...
un suflet pribeag şi singuratic. vorbea singur, în lumea lui, căci mulţi, străpunşi de singurătate, ajung să-şi vorbească lor înşişi sau nimănui.
un om egal cu ceilalţi, dar al cărui soartă nu tocmai dreaptă. un univers...
şi totuşi el nu se plângea. nu pot descrie în cuvinte cum m-am simţit, mică, atât de mică...
cunosc oameni care trăiesc pe străzi, dar care şi-au găsit puterea interioară şi-şi poartă cu demnitate crucea. oameni care în ciuda vieţii nefericite, reuşesc să zâmbească. oameni care compun poezii, în mintea lor înceţoşată, filozofi anonimi, oameni care căntă liturghii, oameni care se bucură dacă te opreşti din mersul tău, doar să-i asculţi.
alţii, cu care soarta a fost prea generoasă, trăiesc veşnic nemulţumiţi, opaci, egoişti, însetaţi şi obtuzi. îşi creează singuri drame pentru a fi mai complicaţi, mai neînţeleşi, justificându-şi viaţa mediocră şi nimiciţia.
mi-e atât de silă! şi totuşi şi eu fac parte, într-o oarecare măsură, din a doua categorie. fumez excesiv, gândesc prea mult, duc o viaţă distrugătoare şi-mi creez singură drame şi obstacole de netrecut. sunt masochistă.
...cuvintele nu mai au nicio valoare. nici măcar eu nu mai am vreun sens. viitorul meu e incert. mă prefac că am prieteni, deşi nu am, dar ca orice om prefer să fiu oarbă. atât de superficială şi îngustă.
adevărul e că sunt singură.
