.

am crezut că în ciuda nepotrivirilor de caracter şi a orgoliilor noastre imense, va ieşi ceva frumos. dar mi-am dat seama într-un târziu că nu-ţi pot cere nimic.
ai fost prea mândru. ai tăcut tot timpul.. te-ai ascuns mereu în spatele unei tăceri dureroase, mistuitoare. nu te mint, nu te-am minţit niciodată. oricât de mult ţi-am greşit, oricât de nedemnă am fost de iubirea ta, am fost sinceră cu tine. te-am iubit şi te iubesc, cu atât mai mult cu cât ştiu că poate nu vei mai fii niciodată al meu..

te-am iubit când m-ai ridicat de jos şi ai ţipat să mă trezesc, te-am iubit când tăcerea dintre noi era tot ce voiam să auzim, şi sunetul râului.. te-am iubit când ochii tăi cu puţin verde străluceau în noaptea aia nepământească, la lumina stelelor. îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape, şi să-ti sorb aerul. te-am iubit când m-am trezit cu trandafiri prin curier, şi o făceam pe proasta. te-am iubit când ne-am sărutat în ploaie şi nu mai voiam să găsim drumul spre casă. te-am iubit când printre alcool şi foc ce pâlpâie în sobă, ne-am iubit o noapte întreagă. te-am iubit când îmi aprindeai ţigara şi mă certai de cât de neîndemânatică sunt. te-am iubit când m-am întors şi te-am văzut plângând, impresionat de nenea ăla amărât. te-am iubit când mi-ai spus că sunt frumoasă deşi arătam ca dracu. te-am iubit căci braţele tale au fost mereu acasă. te-am iubit când m-ai sărutat pe frunte şi mi-ai şoptit că nu mă vei lăsa niciodată. te-am iubit când ţi-am aruncat pe masă cutia de cadou şi ţi-am urat un crăciun fericit. te-am iubit când m-ai lăsat să-ti conturez cu degetele fiecare colţisor al chipului. al sufletului. te-am iubit când tanti aia ţi-a ghicit că vei fi cu mine, deşi încă nu ne cunoşteam. te-am iubit când  mi-ai suportat crizele  de isterie, când m-ai lăsat să ţip, când m-ai lăsat să râd deşi în împrejurările alea era cel mai nepotrivit lucru. .când mi-ai zâmbit ca un copil şi m-ai iertat.  şi te-am urât când mi-am lăsat orgoliul şi m-am întors la tine mereu. râzând.


dar mă tem că timp pentru noi nu mai e. poate că eu însămi mi-am creat orbeşte, de-alungul anilor, situaţiile nefaste care m-au adus aici. 
şi dacă îţi scriu aceste rânduri, nu înseamnă că nu te iubesc.. nu înseamnă că nu mi-e dor de tine, căci deja mi-e dor. 

Notiţe din jurnalul de buzunar

Ora de romana. Mi-e rau. Se invarte totul cu mine. Am o durere ingrozitoare de cap. Ana, iar n-a venit la scoala, ca n-are chef. Ha ! De parca la scoala venim cand avem chef. Si e joi..De obicei, joi e frumos. Halal...! Nu pot sa ma concentrez deloc la ora. Tot, absolut tot, trece pe langa mine, fara sa se stocheze in minte. E ca si cum n-as avea memorie. De m-ar intreba profa ceva, n-as avea ce sa-i raspund. E neinteresant, oricum.

Dupa, avem sport. N-o sa mai fie distractiv, fara Ana.

Dar cine-i Ana ? Haida-de ! Pot si fara ea.  Dupa ora asta, ma duc cu Ioana sa ne luam inghetata. Ceva bun pe ziua de azi. Sau 
nu. Nu mai are gust nimic. Fiind sorumea, n-am ce sa vorbesc cu ea. E ca si cum ar face parte din mine. E una si aceeasi persoana cu mine. Si nu pot sa vorbesc cu mine. Nu mai am subiecte.

Ma doare capu' tare. Sper sa nu fi facut meningita . Nu vreau sa-mi petrec vacanta prin spitale, in pijamale, mancand pilaf. As innebuni. Mai e putin. Putin....si se termina tot. Pe Dor nu l-am mai vazut de nu stiu cand. De o viata parca. Incerc senzatia ca au trecut secole de atunci. Poate il vad azi, sau nu. Nu cred ca stau in parc sa-l astept.
De ce fara Ana nu ma pot distra ? Sunt dependenta de ea ? Gandul asta ma enerveaza.
Sunt ametita. Timpul trece greoi, si durerea de cap nu ma lasa.  Se vorbeste de M.Eminescu. Ceva mai interesant. Si tot nu pot  reveni la viata.
O colega citeste "Invitatie la vals" si-mi spune cum principalul a "omorat-o" practic pe iubita lui. Imi spun" Si eu am omorat pe cineva..."

Ora de sport: Am mancat inghetata. De parca nu m-ar durea in gat ! Fetita aia vroia sa-mi dea un cornet rupt, si i-am atras atetia. Ce lume ! Ma opresc la chioscul cu ziare. N-am prea multi bani. Cer o revista care sa coste 2 lei. Vanzatoarea e tare bosumflata si tare acra. Incerc sa fiu draguta. Continui sa merg prin piata. Tot felul de voci, si remarci stupide, la adresa mea. Incepe sa-mi fie frig.

Vad tot felul de zombie pe strada, monotoni, parca teleghidati, ce au uitat ce inseamna viata, au uitat de visele lor. Ma tem c-am sa ajung ca ei intr-o zi. Le las pe fete. O iau la stanga, printre blocuri, pe niste stradute linistitoare, pe care am fost de atatea ori, cand chiuleam. Iti scriu de pe scara de bloc , unde stateam odinioara...Si unde-am stat atunci cand chiuleam la ora de romana, distrusa. Atunci ploua. Acum, s-a innorat brusc, si mi-e tare frig. M-am imbracat subtire. Ca de obicei. Cand e cald, ma imbrac gros, cand e frig ma imbrac subtirel. In loc de... in partea dreapta, sta o sticluta de Lipton, cu zmeura. De parca... Ma rog. Mi-e tare rau, si e gol in jurul meu. Totul e gol. Asta mi-e senzatia. Aici, e undeva intre blocuri, si e destul de pustiu. De-as avea o banca, m-as intinde. Si m-as face ghemotoc, caci mi-e tare frig in tricou, si m-as uita la cer. La un moment dat, apare Sasha, acel caine adorabil pe care l-am mai vazut joia trecuta. Tot intr-o joi, tot la ora aceasta. Ce ironie. Are program de plimbare, se pare. Tre' sa recunosc, spre rusinea mea, ca la un moment dat mi-a fost teama sa nu vina sa sara pe mine. Am o trauma de cand m-a muscat un caine, desi nu ma muscase rau, si tot citisem prin reviste despre astfel de tragedii. Se juca cu stapanul.  A venit spre mine, in fuga, cu acel marait de joaca, si agitat. Dar nu m-am miscat din loc. Si stapanusu', i-a spus: "Sasha, stai cuminte." Frumos caine.  Daca ma uit mai bine, s-a innorat tare. O sa vina o ploaie, ca cea din interiorul meu. Ce dragut. Mi-e frig. Si copacii astia inalti, care se tot clatina, sunt martori la durerea mea, la dezastrul si dezechilibrul in care ma aflu. Sunt martori la acele zile de odinioara, cand plina de dragoste, sedeam cu capul pe umarul lui cu parfum de fericire, si-mi venea sa adorm-de atata bine. Si era tare cald atunci. Si era racoare doar pentru ca stateam la umbra copacilor inalti. Acum, e un frig cumplit, si copacii astia sunt la fel de nelinistiti ca si mine. Poate nu e asa frig, dar eu simt frig. Mi se face pielea de gaina. S-a innorat brusc, fara sa-mi dau seama. Cerul e gri. Am stat pana acum cu nasul in revista, si-am citit fara interes, sa-mi ocup timpul. Ma clatin, ca o nebuna de frig, si devin din ce in ce mai agitata. Zbuciumul dinauntrul meu, iese la suprafata. Bate mai tare vantul. Uneori, il astept aici, stupid, irational, fara nici o noima, ca in noaptea aceea cand m-au luat la batjocura fetitele alea.. Dar nu vine niciodata. A inceput sa picure, cred.  Ma ridic sa plec. Dabia merg. Imi car de geanta grea, si-s in dezechilibru total. Atat psihic, cat si fizic. Ma tarasc. Oi fi bolnava. Aproape ca tremur. Pe langa mine, trece un pusti amarat, cred ca si drogat, vai de el. Imi zic: " Cred ca sunt mai drogata ca el." Continui sa merg. O colega ma intreaba cu cine m-am intalnit. Ce era sa-i raspund ? Cu mine insami ? M-ar fi crezut nebuna. 

Tot felul de remarci prin liceu. Aud tot felul de: "Uit-o pe gagica lui cu tare." Sau" Ti-a venit preferatul la scoala." Care?- ma intreb. Ii aud pe toti, cu sila, in urma, ca pe niste ecouri. Nici sa le raspund nu ma mai obosesc. Cat am decazut.

La ora de romana, am facut tic cu diriga, ca profa a plecat la spital la maicasa. Ne-a dat sa lucram ceva pe calculator ( De parca n-am avea maine ora !). Apoi m-a plictisit pe net. Fara Ana e obositor si trist. Nu ma mai incanta nimic, si nici nu mai rad. Si ce frumoase sunt orele de tic cu ea ! In fine. Maine am fi trebuit sa plecam la mare, dupa planuri. La istorie, si-au prezentat proiectele, si am dormit.

Plec de la liceu. E din ce in ce mai frig. Cred ca am febra. Ma simt bolnava. Sigur am sa cad la pat cateva zile. Si starea asta ma face sa plang. Asa sunt, cand sunt bolnava. Sunt plangacioasa si trista. Si emotiva. Ca un copil mic si prost. Gandesc prea mult. Merg, descompusa, si ma gandesc la tot felul de lucruri. Sunt ganduri fara noima, aproape ca delirez. Cuvinte puse la nimereala, fara sens. Imi trece prin minte ca as vrea sa fiu acasa, in patutul meu cald, sub plapuma. Dar imi zic ca nici asta nu mai e o alinare. Nu mai vreau nimic. Ma opresc la chiosc sa iau o acadea. Ii iau si Ioanei. Dobitocul ala cretin nu stie care e diferenta intre culoarea galbena si portocalie. Ma cert cu Razvan. Imi vine sa plang. Ma doare capul. O iau inaintea tuturor. Merg ca un om beat. Ajung in parculet. Vad cativa copilasi superbi, ca niste ingerasi. Imi zic ca se vor face frumosi cand vor fi mari. Dar,de unde.. Toti sunt frumosi cand sunt mici. Ma uit in jur. Nimic care sa ma agate de viata, care sa ma scoata la lumina, la suprafata. Din contra, ce vad, ma face sa ma cufund si mai rau in nostalgia mea cumplita. Ce nostalgie ? Durere. Totul e anost, prafuit, iritant. Nu vad nimic interesant. Parinti, bunici, cu fetele comune, obosite, cu copiii in parc. Cotidian. Monoton. Insuportabil. Incerc sa-mi tin lacrimile in ochi. Imi pun fata in palme, estenuata. Sunt calda. Am riduri, cute. Ai zice ca-s batrana. Asa ma simt. Sunt obosita. Nu mai rezist, si plec. Plec. Cand sa traversez strada, dabia mai pot sa ma tin. Simt ca nu ma pot apara de masini. Trec pe langa mine prea repede si prea aproape, si-s ametita. Intotdeauna am fost ametita, si n-am stiut sa am grija de mine. Acum, fiind singura, nu am de ce sa ma sprijin, si simt golul din jurul meu mai acut. Traversez, in cele din urma. Urc in tramvai.

Stranut intruna. Imi cade geanta. O ridic. Ma uit pe geam... Oameni, cu copiii pe strada, copaci, cenusiu,"Servicii funerare" intr-o vitrina, pe un afis de magazin" Doru, electronice nu stiu ce", pe un zid un nume dureros...Ma gandesc la o zi indepartata, de cand eram la gradinita, in curtea de joaca si un baiat mi-a rupt bratara mea draga, din margelute. Nu stiu ce brata era, dar stiu sigur ca aveam grija de lucrurile mele de acasa, le pretuiam si le iubeam. Ma simteam stinghera la gradinita. [ Acum, de-as avea grija atat de lucruri...] Nu stiam ce sa fac cu ea. De aruncat, n-o aruncam. Si mai era pana sa plecam, era ora de joaca. Atunci,am sapat o mica groapa sub pamant si am ingropat-o, sa o pastrez acolo pana plec, speriata ca mi-o ia cineva. A trecut mult de atunci. Apoi, imi amintesc de acea zi, cand tot in tramvai, plangeam fara sa ma opresc, si o fata draguta mi-a dat un servetel. Incerc sa nu ma mai gandesc la nimic. Si desi reusesc, durerea tot e, si lacrimile tot imi stau in ochi. In geam mi se reflecta chipul. Nu ma recunosc. Un chip speriat,crispat, cu ochi incremeniti, si fara viata. E ca  o fantoma. Stau cocosata. Ma indrept. Apoi, ma las la loc, in acea pozitie inclinata, ghemotoc. Imi zic ca nu-mi pasa cum arat, cum sunt, ce fac si ce parare au acei zombie din tramvai. Oricum, nimeni nu ma vede.Un om, cu o fata comuna, care pare sot si tatic, isi desface o bere. Imi amintesc de acea vanzatoare din piata, tanara, care avea fata invinetita. Ma enervez si mai mult.Halal.. Cobor.

20 mai 2010

when your mind says "give up", hope whispers "one more try"

ştiu că n-am fost niciodată eu motivul pentru care te trezeşti dimineaţa, cea cu care eşti în gând când te ridici din pat. da, aş fi vrut să fiu eu motivul pentru care stai cu telefonul în mână, aşteptând. motivul pentru care te întristezi, trânteşti uşa şi pleci. motivul pentru care bei pahar după pahar, motivul pentru care iei maşina nervos şi pleci, numai tu ştii unde. motivul pentru care zâmbeşti uitându-te în gol. aş fi vrut să fiu eu aceea care printr-o singură îmbrăţişare să-ţi lumineze ziua. motivul pentru care râzi ca un copil minute în şir, motivul pentru care îţi strălucesc ochii ăia cu puţin verde.. motivul pentru care plângi.. căci eu o fac.. mai mult decât ar trebui.
n-ai să întelegi niciodată de ce îmi plec capul din senin şi-mi şterg cu mâneca ochii. de ce amuţesc şi-ţi zic că n-am nimic, că mi-e puţin frig, şi-mi cufund capul în geaca ta, rămânând fără suflare.
nu ţi-am cerut niciodată să mă înţelegi, ci doar să mă iubeşti. să-mi fii acasă, culcuşul în care mă adăpostesc de lumea asta mare şi rece, ce mi-e străină.. să-mi fii adăpost şi alinare, să-mi vindeci durerea, căci sunt doar un copil ce caută drumul înapoi spre casă.
în noaptea asta mi-e frig. fumez ţigară după ţigară şi-aştept. fără sens aştept.



n-am să înţeleg niciodată ce te-a adus la mine, ce drum străin, ce enigmă nedesluşită ne-a unit în acea seară. iubirile mari sunt acelea de care te îndoieşti cel mai mult. 
e ciudat cum mi te-ai înfipt în suflet într-un timp atât de scurt, şi-ai rămas acolo şi nu mai vrei să pleci.
intuiţia îmi spune că ceva, o mână necunoscută, un lucru dincolo de orice cuvânt, dincolo de orice raţiune, a complotat pentru noi, ne controlează vieţile, ne aduce unul lângă celălalt. nu-s cuvinte prea mari, acum ştiu sigur.
seara aceea, deciziile noastre pe care le-am făcut fără să ştim de ce, paşii noştri pe aceeaşi şosea fără să-i putem controla, conduşi de aceeaşi forţă nevăzută dincolo de puterea noastră de înţelegere.

zâmbetele noastre de copii într-o noapte cu stele căzătoare, căutând prin întuneric drumul spre casă.. eram plouaţi, cu părul vâlvoi şi hainele ude, ascunzându-ne ca nişte copii ce-au făcut o boacănă să nu fie pedepsiţi. ne uitam unul la altul cu ochi străini, strălucind, ca şi cum am ascunde un mare secret, doar de noi ştiut. nu ne trebuiau multe cuvinte , ci doar să ne privim, râzând, şi-nţelegeam tot. ne citeam... ne descopeream într-o noapte de august.
 nu ştiam ce se întâmplă cu noi şi nu voiam să ştim.

n-am să uit niciodată  liniştea nopţii de munte, pietrele pe care stăteam tăcuţi, ameţiţi de curentul râului, abia putând întrerupe magia aceea nepământească.  nu te vedeam, erai doar o umbră diformă. abia te puteam auzi. ţi-aş fi spus multe, dar cuvintele îşi pierduseră forma. doar te voiam acolo, să mă sprijin de tine. ochii mi se închideau căci abia mă mai puteam ţine în golul din jur, să nu mă ia curenţii apei, să uit cu desăvârşire amintirea acelei iubiri îndepărtate. să uit cu desăvârşire de mine.


m-am prefăcut c-am căzut, ca să mă ridici, ca să mă iei de acolo, să mă salvezi din eterna noapte în care mă rătăceam. să văd dacă tu..


am plecat, dar tu ai luat-o înainte pe şoseaua pustie, în ploaia torenţială de afară, iar eu în urma ta abia mă puteam târî. n-aş mai fi vrut să se facă dimineaţă.

decembrie."ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste"

4 decembrie 2011

e o stare de tristeţe care mă învăluie doar când sunt singură, în cameră, departe de zgomotul oraşului. ochii mi se opresc pe un punct anume şi nu mai văd nimic, şi-aş vrea să uit, să uit, să uit.. dar nici eu nu ştiu ce. nu simt în mine nici urmă de suferinţă, ci doar o stare profundă de tristeţe. stau întinsă în pat. e-un geam mare ce dă spre o livadă, şi crengile pomilor se proiectează în întunericul obscur pe peretele din faţa mea. e-o linişte asurzitoare, un vânt puternic, ultimele frunze ce cad la pământ.  e-o dimineaţă rece de decembrie şi-s ghemuită sub pătura portocalie.  cerul e de-o culoare nedefinită, e gri, sau roz. undeva, adânc în inima mea, o mica scânteie stă aprinsă. mă gândesc că lumea asta e prea mare, şi că undeva, e un alt colţişor în care-mi voi găsi locul. în aer pluteşte un miros puternic de ploaie. de pereţi uzi. şi-n sobă ard ultimele lemne. 

cântecul ăla nu-mi mai spune nimic, şi chipul acelei iubiri îndepartate s-a stins. nu mai ştiu să desenez, nu mai am răbdare să citesc, să cânt  de nebună pe stradă, nu mai ştiu să scriu poezii, să mă opresc din drum şi să mă uit la copii, ca odinioară.

mâinile tale mari mi le încălzesc pe ale mele, şi decembrie miroase a tine. a portocale şi scorţişoară, a vin fiert. a crengi uscate şi ploi mărunte. a foc ce pâlpăie în sobă. tot ce-am avut  ţi-am dat ţie. m-am golit de mine şi ţi-am dat întreaga mea fiinţă. cu fiecare celulă. te-am adorat. te-am iubit cum n-am crezut c-o voi face vreodată. ai format o punte spre sufletul meu. tu nu ştii. nu ştii.. am trupul înmărmurit şi mă-nvelesc cu tine, iubirea mea. e-o dimineaţă rece, iar tu îmi eşti adăpost. culcuş, acasă. . mă ridic din pat şi schiţez un zâmbet sardonic. îmi aprind o ţigară şi te privesc cuminte. în aceste ceasuri târzii aş dorii să opresc clipa asta în eternitate.

iar toamna s-a dus.. 

-------------------------------------

nimeni n-are să ştie ce e în inima mea, cu adevarat. nici măcar tu..n-ai să înţelegi niciodată de ce-mi ascund lacrimile atunci când plâng  pe umărul tău, sau noaptea când dormi. nimeni nu-l va înţelege niciodată pe celălalt. suntem, cum spunea un poet, doar nişte insule pe oceanul vieţii; între noi se află apele mărilor, care ne definesc şi ne separă. oricât te-ai strădui să-mi citeşti în suflet, nu vei afla mai mult decât îţi poate spune o umbră diformă proiectată pe caldarâmul înţelegerii sale. gerul îmi intră în oase şi mă clatin uşor pe scaunul din odaia noastră. privesc pe geam la copacii chinuiţi şi neliniştiţi la fel ca mine, şi picături mărunte bat în geam. văpaia ţigării îmi aminteşte de jarul aprins din sobă.

...degetele tale să-mi închidă pleoapele din pricină că am murit, aşteptandu-te o viaţă, venerăndu-te, iar surăsul tău în timp se va şterge..

 8 decembrie 2011

am în suflet emoţia sărbătorilor. luminiţele şi vitrinele împodobite din oraş  îmi fură un surâs şţrengăresc. străzile-s parcă mai liniştite şi oamenii mai zâmbitori. mai buni. în 300 se aud melodii de dragoste sau colinde. port în suflet pe nenea ce anul trecut în ajun ne-a dat folia de împachetat cadouri şi ne-a urat crăciun fericit. miros de cozonaci şi ciocolată caldă, căciula mea pufoasă şi ai mei fericiţi. sunet de petarde în îndepărtare şi reclamele cu coca-cola. haine pufoase, titanic şi agitaţia dupa cumpărături. chipul meu reflectat în ochii lui strălucitori. infiniţi. 

the currents will pull you away from your love. just keep your head above swim

*mai demult, mă întrebam ce se întâmplă cu stelele care cad, unde se duc ele. dar acum ştiu că văpaia ce-a rămas în urma lor e  tot  ce contează.


poza lui, lipită de oglinda rece, s-a tranformat acum într-un cadavru.




o cafea neagră şi-o ploaie rece la fereastra cafenelei. stau la masa mea şi fumul de ţigară se ridică molcom. îmi simt obrajii roşii în toropeala din încăpere. toamna e plină de ceaţă, mi-e frig şi plouă. nimic nu mai vreau, azi nu mai sunt eu. mă pierd în chipurile obosite de la celelalte mese, în geamul aburit, prin care văđ copii venind de la şcoală. începe un cântec trist.
nimic nu vei ştii din câte voi avea de spus, în toamna asta mohorâtă, mai putredă decât cele care s-au dus. şi anii trec, şi frunzele se aud în geam şi-s precum ele. inima mea e-un cimitir cu gropi multe.
auzi ploaia ? 


e-o tăcere grea, şi expresiile posomorâte din cafenea mă apasă.  spune-mi de ce-i toamnă. de ce te chem în gol ?
prin fumul de ţigări şi miros de whisky, oamenii sunt pierduţi în vieţile lor. cineva deschide uşa, e frig de toamnă. şi-s singură, singură, singură.. într-un bar departe, străzile-s deşarte, plouate, pustii. umbrele cenuşii şi trecători grăbiţi. miros de frunze ude. vreme de beţie. eşarfe colorate. vreau să fiu doar eu, singură, printre atâtea chipuri. fără gânduri. fără dureri, fără nimeni. doar eu şi ceaşca de cafea amară. melancolie. delir. s-ascult pustiul şi oamenii zgomotoşi şi toamna.. şi ploaia de la geam, şi nimeni..de atâta vreme nu ştie de mine.
e târziu. n-am să mă mai rătacesc de acum încolo în nimic. e toamnă. e vreme de somn. de cearşaf rece, şi parfum de mandarine. e vreme de stat în camera mică şi-ntunecată, în zori de zi, trezindu-te cu ploaia din geam . e vreme de ceai, de copilărie, de scris, de iubiri pierdute. de parcul devastat cu frunze. e vreme de făcut dragoste, de tristeţi mute. de paltoane, de tuse, de plânset, de tine. e gol..




îmi vine sa râd fără sens. şi-i zâmbesc ostentativ tânărului ce mă fixează cu ochii de ceva vreme. nu-l văd bine, fumul îmi intră în ochi. 


şi dacă atâta a fost, şi e târziu, şi ochii mei sunt goi, ştiu că eşti plecat pe veci. azi nu mă mai întorc acasă.
stau în  cafeneaua cu visători ca mine, în care trec în nopţi tăcute, pe străzile Bucureştiului îmbâcsite... nu-ţi mai pot cânta, sufletul meu şi-a pierdut ecoul, sunt ani de-atunci. nu mai veni. 
...căci nici un dor nu mi-a mai rămas, nu mai aştept pe nimeni, e frig, e iarnă, închide uşa.

you say that you love rain, but you open your umbrella when it rains

 

de cele mai multe ori îmi găsesc refugiu în lumea mea ciudată şi împrăştiată. mi-e silă de oameni, mi-e silă de mine şi detest tot ce ţine de ei. mi-au rămas scrisul, ploaia şi frunzele toamnei.. ţigara şi cărţile . e stupid, ştii ?


căci mi-e cam dor de tine, dragă aimee . mă plimb dezorientată şi-s în fiecare staţie cu ochi goi şi fixi. du-mă acasă. mă ustură ochii şi-am buzele arse. uneori mă gândesc la tine.
erai frumoasă şi inocentă, şi nimeni nu te ştia mai bine ca mine. acum mă uit la tine şi văđ un copil obosit, rău, egoist şi mereu grăbit.
erai a mea, đar m-ai lăsat singură. unde e copilul ăla împiedicat cu zâmbet ştrengar 
şi râs zgomotos ? care râdea când făcea o prostie. căruia nu-i era frică de nimic, 
care îşi băga picioarele în tot şi pleca acasă când nu mai mergea ceva. unde e fetiţa aia dulce şi spontană pregătită mereu pentru o nouă zi, pentru o nouă provocare, pentru o nouă şansă ? 
mă uit la tine şi mi se pare că nu mai eşti decăt umbra a celei care ai fost. unde ţi-e sclipirea aia din ochii tăi căprui şi mici, care niciodată nu ţi-au plăcut, dar ah, de câte ori ţi-am zis că eu îi iubesc, că tu le dai însufleţire ? ţie îţi vorbesc acum, căci m-ai lăsat singura. şi scuză-mă dacă sunt incoerentă, dacă-s cam beată,  dar te-am iubit mereu, micuţo, aimee.. 
tu-mi ştiai cele mai ascunse gânduri, tu m-ascultai şi râdeai încet când începeam să plâng din senin. de nebună ce sunt. doar de farmecul momentului. tu nu mă judecai. tu te împrieteneai cu copiii străzii şi aruncai bilete în mare. te îndrăgosteai subit de vreo chitară sau un necunoscut ce-l întâlneai întâmplător şi-apoi nu-l mai vedeai, dar sufletul tau, copile, păstra mereu clipele magice. nimeni nu te-a înţeles, dar eu da, suflete. 
tu-i ghiceai gândurile şi făceaţi pasul ştrengarlui pe strađă. 
tu recitai poezii în faţa oglinzii şi-adormeai la poveşti. tu cântai în drum spre şcoală, chiar dacă erai cea mai mare afoană.
 tu preţuiai o îmbraţişare mai mult ca orice, şi-o mângăiere pe frunte. tu oftai uşor când erai acaparată de dragoste, de fericire. ai fi putut sta în braţele lui o eternitate, şi te întristai că nu-i plăcea toamna, că deschidea umbrela când începea ploaia.
 numai tu te trezeai năucă pe la 4:45 dim şi te duceai la geam să priveşti cum se luminează de zi. şi-l deschideai apoi ca să respiri aerul. să ţi se prelungească viaţa, că aşa auzisei tu. prostuţo, vreau să mai fiu cu tine, alături de tine, măcar un ceas.
tu ştiai să iubeşti oamenii, oricât de scârboşi ar fi ei. tu credeai în ei, chiar dacă te dezamăgeau şi  plecau. credeai în puterea lor şi-n magia dintre ei. tu ştiai să iubeşti, tu cu iubirea ta ciudată. neverosimilă. pură. 
dar unde a dispărut ? de ce iubeşti o perioadă o anumită persoană şi apoi te stingi şi tu ? speram ca măcar tu s-o faci până la capăt. te urăsc.
ţie îţi plăcea ploaia şi te-mbrăcai şi fugeai afară, şi te-ntorceai plouată, râzând, chiar dacă a doua zi nu te mai ridicai din pat. nu ştiai multe despre tine, dar câte ascundea fiinţa ta toată.. atât de mică şi de fragilă.
unde eşti scumpă aimee, iubita mea parte din mine, cu amintirea unei dragoste pierdute,  mereu aceeaşi, mereu altfel ? cu părul tău întunecat şi mers tărăgănat. ce le zâmbea trecătorilor mereu pe strađă şi se oprea din când în când să-şi  vađă chipul reflectat 
într-o băltoacă.
 parcul e gol fără tine acum, fetiţo, şi copiii încă te aşteaptă să te mai joci cu ei ca într-o iarnă târzie, şi banca cu frunze îţi simte lipsa. acum când nu mai eşti, te preţuiesc. te strig în nopţi, te strig mereu, şi D. s-a dus şi el. unde sunteţi mă ?


altădată erai cu mine, dar acum te-ai ascuns pe undeva. te-am iubit mereu, micuţo. 
eşti partea mea ascunsă. dar mă tem că eşti aruncată într-o cutie portocalie, pe undeva, în vreun raft, pe care s-a aşternut praful.


L.

people are lonely because they build walls instead of bridges

  



18:50
am avut o zi grea,  constantă, ştearsă. plec de la ore plictisită, cu-n mers de om beat, uitându-mă prin oameni, prin decor. fac totul mecanic, m-am obşinuit prost. să fug de orice sentiment, să tai totul de la rădăcină, să nu las pe nimeni să se apropie prea mult. afară e frig, dar eu nu simt frigul, căci el nu e aici ca să simt toamna. sunt răcită şi nasul îl am înfundat şi-mi curge din 5 în 5 minute. bag mâna în palton şi scot câte un serveţel mototolit. totul se învarte cu mine şi tot ce-aş vrea e să fiu sub plapuma mea portocalie, acasă. cu-n roman bun şi-o cană de ceai de tei. mă gândesc cât de stupidă am fost azi când am început să plâng la ora de română la acea poezie. cu-n râs isteric. merg în neştire şi oamenii sunt prea gălăgioşi şi prea grăbiţi. o remarcă stupidă a unui trecător mă lasă rece. mă plimb haotic şi am impresia că nu am o destinaţie anume, că picioarele mă poartă la întâmplare. nici nu mai ştiu când a fost ultima oară când mi-a bătut inima gata să-mi sară din piept, când am simţit că tremur la atingerea lui, când mi-a venit sa sar în sus de fericire. o frunză cade chiar în faţa mea, şi mă gândesc la asemănarea dintre noi două. nu-s genul ăla de persoană care pare să ascundă multe, pe care vrei s-o descoperi în fiecare zi. am un suflet sărac şi sună a gol. sunt un copil aiurit, razgâiat, grăbit şi isteric, şi-n cea mai mare parte a timpului alcoolic.
aş vrea să simt ceva, dar sunt prea obosită de mine. obosită de vise şi naivităţi efemere, obosită de iubiri pierdute, obosită să-mi pese, să fac drame din lucruri ce-au trecut de mult, obosită de oamenii ce trec pe lângă mine monotoni. 


aş vrea să plouă şi s-o iau prin băltoace. să mă aşez pe trotuar, ca în vremurile bune, şi să mă uit la apa care se prelinge.

 




19:04
în tot haosul ce-mi perturbă realitatea mă întâlnesc cu el şi-l sărut apăsat. îmi zâmbeşte amorţit, strofocându-se să-mi arate că-i pasă, că fata ce-şi reface visele alături de el, nu-l lasă rece. simt că sunt atât de mică şi de neimportantă pentru el, încât aproape că nu sunt. cum ar putea un om atât de mic să însemne prea mult ? şi mă întreb cum ar putea sa însemne ceva când e atât de gol, atât de vid, atât de.. ambiguu ? mă gândesc c-o să mă uite repede, că n-o să am un loc în trecutul lui. o să mă pierd în amintirea lui la cât de mică sunt. ţipăm unul la altul şi-o femeie strigă spre noi că suntem tineri şi să ne iubim. apoi se aşează tăcerea. ce rost au toate când într-un final va pleca şi el ? oamenii sunt singuri  căci construiesc ziduri în loc de poduri.






20:59 te văd zâmbind cuminte, trecând încet pe lângă mine, o dată cu toamna.  pe lângă lumea mea. şi fumul de  ţigară îmi intră în ochi şi nu te văd clar. apoi nu mai eşti. e ciudat cum ieri faceai parte din ea, şi acum treci pe lângă.




______________________
00:24


au trecut zilele în care mă gândeam la tine când lucrurile o luau razna, cand simţeam amar în suflet, şi mă ridicam pe picioare agăţându-mă de amintirea ta. dar încă îmi mai găsesc culcuş în tine, uneori,  atunci când oamenii imi par prea răi, când îmi provoacă silă. mici detalii ce nu le-am observat la timpul lor, le văd acum. e ciudat cum nu ne amintim de lucrurile mari, remarcante, ci  de acelea mici, care par atunci neimportante.


învaţă-mă să te iubesc din nou, căci mă tem că nici de asta nu mai sunt  în stare. dă-mi din nou zâmbetul ăla de copil şi puterea să le înving pe toate. fă-mă să râd şi demonstrează-mi că altul ca tine nu există. ceartă-mă că nu ştiu să mă port, că-s prea copilă, că încă pot zâmbi când mă gândesc la tine, deşi nu eşti.. deşi nu mai sunt. povesteşte-mi cum ţi-a fost anul fără mine. fă-mă să simt din nou toamna.




A.

opening the door and realizing that it's autumn

"drumurile noastre nu mai sunt aceleaşi. s-au destrămat de mult. poate că într-o zi, când voi ridica capul pe stradă, te voi zări. şi-ţi voi zâmbi trist, şi mă vei saluta rece. doi străini cu amintiri şi atât." 17 iulie 2010

Yiruma - Kiss the Rain and Rainymood   with Poem
 
 Asculta  mai multe  audio   ambientala




2 octombrie 2011
umbrele cenuşii. plouă mărunt, cu frunze arămii. trecătorii trec grăbiţi, łăsând în urma lor un scrâşnet vag de crengi uscate şi-un octombrie dezolant. mocirlă, chipuri plouate, ,şterse, anemice.  e-o atmosferă apăsătoare, isovitoare. 


o tânără fată cu faţa palidă şi cearcăne adânci. încearcă să zâmbească cu colţurile gurii căzute, ostenite. are ochii amari, nostalgici, infinţi.  o uşoară oboseală în priviri. nu oboseala aceea a zilei, nici zdrobirea pe care ţi-o lasă o boală îndelungată. ci acea oboseală aproape ironică pe care o determină cu timpul inteligenţa feminină. 
e îmbrăcată într-un pulover maro şi-un fular albastru ce-i înfăşoară tot gâtul. tuşeşte din când în când. părul de-un castaniu stins o face sa pară mai matură decât e.
stă amorţită într-o staţie mohorâtă şi aşteaptă pe cineva.


un om al străzii se apropie de ea:
aveţi un foc ?
da. poftim
mulţumesc domnişoară.
râs isteric. fatidic. meschin.


o irită cumplit batrânul sinistru de lângă ea cu barba lungă şi cenuşie. cu ochii incandescenţi şi tulburi, şi gura mare, nefastă. ceva în sunetele acestuia prevăd parcă ceva fatidic. de fiecare dată când l-a întâlnit pe acesta s-a întâmplat ceva, ceva peste măsura ei de înţelegere. i-ar fi zis să tacă, dar e frântă. îşi aprinde o ţigare şi fumează privind zbuciumul străzii.


 trupul îi e precum o bucată de porţelan ce sună a gol. toate sunt părăsite adânc în ea. priveşte absentă la oamenii ce vin şi pleacă, nepăsători.
un glas lăuntric îi şopteşte: 
"nu mă plâng. o vreme am fost atât de fericită, încât consider că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor de mai târziu."
şi ploaia o cufundă şi mai mult .



o voce caldă, şi atât de familiară o trezi. ridică capul şi printre cerculeţele de fum întrezări un chip cunoscut, dureros de cunoscut. cu doi ochi de luceferi, de-un căprui de-o toamnă târzie, cu părul precum frunzele veştejite. cu-n aer familiar, nostalgic, zâmbitor. nu tresări. imaginea lui era neclară, ca într-un vis, departe, foarte departe de ea..
 de l-ar fi văzut cu ani în urmă, mâinile ei ar fi tremurat în prezenţa acestui tânăr, şi-ar fi muşcat buzele şi ar fi avut o senzaţie de leşin.











o cană cu ceai, invitaţie la vals şi ploaia.
zâmbeşte cât mai ai timp !
nu mai am nici ţigări
...o simplă farsă
aş ieşi afară şi-aş fuma o ţigară, dar mi-e frig.
şi totuşi se învârte !
adică ?
caută pe google.
la liceu.. aimee cu ţigara, eu cu mărul, tu cu ea
femeie, nu eşti sănătoasă !
vreau un hanorac gros şi căciula mea verdeee
cred că acum o sa iasă ca o glumă proastă. nu mai pot fi profundă
şi până la urmă unde e berea aia ?
găsesc ceva comun şi dulce în privirile lor.
tu de ce râzi ?
ca între fete !
aromă de ciocolată caldă, aş sta în braţele lui ..
hai să fugim şi să ne aruncăm în frunze.
şi e vina mea că atunci când stăteam pe pervaz şi mă-ntrebam pe cine voi iubi mereu, a apărut o maşina cu nr de matriculare dor ? hăă era sa cad pe geam
ce faci acum ?
beau 
la asta mă gândeam şi eu, jur !
îmi plac reflexiile mele roşcate când stau cu părul în soare. au culori de toamnă
mă intrigi, eşti ca o provocare
şi parcă toamna intră în noi, treptat, lăsâdu-ne fără frunze
indescifrabil. cum poate toamna să te lase fără frunze ?
e o metaforă frate. meta-floră.
aş vrea sa fug chiar acum spre tine, şi să colindăm toată noaptea pe străzile bucureştiului, în ploaie
cred că o să şie toată lumea că ai căutat prin casă, o oră, bani pentru ţigări
şi e aberant că de fiecare dată când a aparut boschetaru' ăla cu râs nebun, a apărut şi el..în fiecare an, ca o premoniţie
de-ar fi un film, ai zice că-i cam tras de păr
ţii la mine ?
ia-mă în braţe şi vei vedea
hai să votăm, eu vreau portocaliu
mă duc să-mi fac un sandwich.
ai apărut şi-ai dispărut la fel de subit, lăsându-mă în staţie printre râsete isterice care mă speriau
începe şi se termină cu un -sex on the beach-
ăsta e un fleac.
eu n-am trecut, nici viitor
peste o lună fac 18, bă !
mi-e cam dor de tine.




în noaptea asta e ploaie de stele.
8 octombrie 2011
22:22




                                   un fel de 'to be continued'
                                            semnat S, Annita & Vocile

acoperă-mă cu frunzele toamnei arămii

 numai ce-am pierdut îmi va aparţine pentru totdeauna.
când l-am pierdut, am ştiut că o parte din mine a murit cu el o dată, dar am simţit că-i mai al meu ca niciodată. dorul meu era integrat în întreaga mea fiinţă, în sânge, iar teama de-al pierde n-a mai existat. o dulce suferinţă, un amar cumplit ce mi-a dezagregat făptura şi m-a aruncat aproape de moarte.


îi scriam pagini întregi, în noapte, cu degetele sângerându-mi. îmi spuneam că, dacă el va vedea ce-i scriu, o durere şi-un dor nebănuit îi va mistui sufletul, şi atunci, fără îndoială, îmi va trimite un semn. dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată.


mă îndoiam că voi mai putea iubi vreodată. dar viaţa totuşi a decurs înainte, iar întunericul în care s-a stins încet, mă sperie.


l-am aşteptat, dar viaţa mi se pare uneori vrednică de trăit oricum, oricând. mă închipuiam câteodată bătrână, singură, printre scrierile mele, la aceeaşi măsuţă scorojită de timp. şi-mi închipuiam, de asemenea, că într-o seară va bate cineva la uşă, şi mă voi duce să deschid plictisită. şi-n prag va fi el, cu aceiaşi ochi absenţi, cu figura obosită, fermecător. zâmbind cuminte. dar viaţa a decurs altfel, şi ne-a înghiţit pe fiecare din noi.


deşi povestea e aceeaşi, pe care ai citit-o mereu, farmecul minciunii m-a cuprins, fără să-mi dau seama. l-am avut permanent prezent când scriam, şi cu toate acestea întâmplările nu sunt aşa cum au fost ele aievea.






  




scrisoare


iubitule, îţi scriu o scrisoare ce n-o vei citi niciodată, dragul meu. sau dacă o vei citi, nu vei înţelege până nu va veni vremea. febra scrisului nu mă lasă sa respir din nou.
n-am putut să scriu niciodată despre tine, căci tu nu reprezinţi distanţa, tristeţea, nostalgia. dorurile mele. cuvintele n-au nici un conţinut. sunt sterpe, goale. fără substanţă.
nu fac literatură. îţi scriu sincer, deznădăjduit.
azi, când ai plecat de lângă mine, am simţit cum se face un gol imens în jurul meu, am simţit cum totul va fi atunci definitiv schimbat, că cineva din mine va muri. 
fiinţa mea ciudată, haotică, îţi face necontenit, rău. nu ştiu ce mecanism ciudat s-a întâmplat în interiorul meu, dar cert este că din clipa aceea, s-a schimbat ceva. brusc, iremediabil, stupid. definitiv.


n-ai să mă iubeşti niciodată. asta o ştiu. sau dacă o vei face, absurd, iubirea ta va fi diferită de-a mea. tu eşti prea bun, fiinţa ta întreagă e de-o căldură şi-o spontaneitate, cum rar am mai întâlnit. a mea e zbuciumată, risipită, melancolică. eu iubesc plenar, confuz, neverosimil. ciudat. tu te dai dragostei cu prudenţă, de aceea îţi păstrezi, parţial, echilibrul. pe când eu ma dau total, integral, rămânând doar umbra a celei care am fost.
o să mă uiţi foarte uşor. toate lucrurile acestea se uită, de regulă, fără prea multe eforturi; de altfel şi fără suferinţă. întâi uiţi că iubeşti, apoi că eşti nefericit.




în noaptea aceea, în ploaia de afară şi alcoolul din sânge, s-a întâmplat ceva. ceva ce a decis. asta aparţine într-un anumit sens hazardului, şi miracolului, de aceea poate apare atât de întâmplător. stă în putinţa noastră să realizăm; dar mă tem ca ne dăm seama, întotdeauna, prea târziu.




 ceva necunoscut s-a întâmplat cu mine, şi m-am abandonat irevocabil pe drumul care mi se aşternea în faţă. era una din nopţile acelea racoroase de vară, fără stele. mergeam clătinându-mă, aşteptând să mă urmezi. tăcut, abandonat, fără orgolii. să mă ţii să nu mă-npiedic.


cum eram ? poate că nu mai eram cea dinainte. poate că mă trezisem dintr-un fel de letargie, în care mă adâncise treptat dorul de mine. mă degradasem uşor, în vicii, spaime, laşităţi, o iubire ratată..


adevărul e că oricât de tulbure m-aş fi simţit în clipa aceea, îmi dădeam totuşi seama că ceva se întâmplă, chiar atunci, fără ştirea mea. 
am înaintat câţiva paşi în întunericul obscur, pe şoseaua pustie, şi-am aşteptat, de la celălalt capăt, să te îndrepţi spre mine. şi să mă prinzi de mână. să mă salvezi din întuneric. dar am aşteptat în zadar.



.................




cea mai ascunsă schimbare din sufletul meu n-ai perceput-o. nu ştiu de ce, în clipa aceea, mi-a fost ciudă pe tine. simţeam cum îti aperi ceva necunoscut de mine. te priveam, aşa cum erai, un străin. cu care stau în ploaie, pe-un drum pustiit. lânga un râu  care se aude de undeva din apropiere. imaginea asta, nu ştiu de ce, mi-a rămas întipărită în minte, precum un tablou. sau precum o doină de munte.


te priveam.. încercând să-mi arăţi că nu te atinge cu nimic prezenţa mea. aberantă, deprimantă, ameţită. că nu te atinge noaptea aceea apăsătoare.
şi cred că între toate acele gânduri care mi-au trecut atunci prin cap, era şi acesta: să te văđ pe urmă.


...mă copleşise o neînţeleasă tristeţe, o mare oboseală. oboseala mă ameţea, crescând. simţeam că se desprinde ceva din mine, că o mare, primejdioasă schimbare mă aşteaptă din dimineaţa aceea, cu cerul brăzdat de fulgere.






...poate voi putea să-ţi scriu mai bine, după ce mi te vei fi pierdut.
                                                                                   S. a ta