e stupid cum oamenii pleaca. fara sa se uite in urma, fara sa le pese, fara sa se intoarca. pleaca si te lasa acolo, cu respiratia oprita, cu bratele intinse, cu cutiuta ticaitoare zdrobita. cu zambetul tamp.
au plecat multi oameni dragi din viata mea. au plecat intr-o zi si nu s-au mai intors. au continuat sa mearga pe drumul lor fara sa se intoarca o clipa inapoi, iar eu am ramas mereu neclintita din loc, ducandu-le dorul, pastrandu-i intr-un coltisor umbrit din mine, si jurand ca ii voi purta mereu cu mine, chiar daca ei nu se mai intorc. scriind cateodata despre ei, trezindu-ma cu lacrimi uscate pe obraji regasindu-i in anumite locuri, melodii, oameni.
sunt un copil prost, caci drept vorbind mereu am sperat ca se vor intoarce intr-o zi cu soare, ca imi vor duce si ei dorul din cand in cand. sunt un copil prost caci viata e altfel, caci niciodata n-am vrut sa accept vorba aia atat de inteleapta, care spunea ca "oamenii pleaca si nu se mai intorc, dar asta nu inseamna ca nu te-au iubit. doar ca timpul lor s-a sfarsit aici." si sunt vorbele mele in care n-am crezut niciodata cu adevarat.
`mi s-a facut dor de tine, si mi-e dor nu de tine, ci de noi.
am noduri in stomac cand vorbesc cu tine. nu stiu ce-i cu mine.
`maine te vei trezi si vei uita tot.
.
*era o seara geroasa de ianuarie. vantul nu batea, dar era un ger cumplit, de-ti intra in oase. natura intreaga era amortita sub covorul aspru de gheata. erau amandoi pe-o banca in parc, inghetati, incercand sa se incalzeasca. frigul ii amortise de tot, aproape ca le amortise orice gand, orice sentiment, orice bataie a inimii. rasuflau greoi, facand aburi, ca atunci cand fumezi. tremurau. fata se ghemui in bratele lui, si astepta un cuvant, un cuvant care sa o incalzeasca, care sa-i salveze. tacerea lui era de nesuportat.
`spune-mi ceva. orice.
` am aflat ceva de cand sunt cu tine. nu exista iubirea.
cuvintele lui rasunara ca un ecou. sfasietor, dureros, irevocabil. lacrimile ii inghesasera. frigul nu-l mai simtea. se imbratisara cum n-o mai facusera niciodata, ultima imbratisare, mai calda si mai dulce ca niciuna. aproape ca se sufocara. si pleca.
si la dracu, se prefac ca le pasa, ca mai apoi sa-ti intoarca spatele si sa nu-si mai aminteasca de existenta ta.
si la dracu, am obosit. si deja a devenit un cliseu. stiu ca am mai spus-o. am scris zile intregi despre oamenii care au plecat, despre dorul de ei, despre cum e sa te simti singur, despre zilele cu soare si ziua despartirii. despre cat de mult am obosit sa-mi pese, sa ma complac, sa-mi plang de mila, sa-mi amintesc. azi am obosit sa scriu despre toate astea. am obosit sa ma mai gandesc, sa mai plang, sa-mi fie dor.
sunt satula. poate ca era mai bine eu copil si atat. azi ma dezbrac de mine, cea sofisticata, cu vise de adolescent, cu doruri si iubiri pierdute. poate ca era mai bine simpla eu, visand la dragoste si la povesti, cu zambetul larg deschis asteptand pe fat frumos pe-un cal alb, uitandu-ma la desene.
azi prefer sa fiu eu in rochita albastra de catifea, cu zambet strengar si soarele-n palma, visand la cum e sa fi mare. nepasandu mi de cum ma vad ceilalti, dand doi bani pe asta. azi ma lepad de fata cu tigara in mana si zambet trist. azi beau un ceai de capsuni in locul cafelei. cafeaua e amara.
cine-mi citeste randurile spune ca sunt un om trist. poate ca nu-i asa. sunt doar dezamagita, ranita, debusolata. nu stiu sa scriu despre fericire. de maine am sa incerc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu