just like seasons, people change

să nu mai crezi în oameni, în cuvinte sau în lacrimi. oamenii sunt imprevizibili şi îşi schimbă sentimentele ca vremea. să nu mai crezi în zâmbete şi-n promisiuni goale. să nu mai crezi decât în tine. nu poţi cunoaşte un om nici într-o viaţă întreagă. nu te lăsa înşelat de cuvinte deşarte şi sentimente închipuite. nici măcar de fapte. nu te mai amăgi cu lucrurile bune şi nu-i mai căuta scuze. dacă a greşit o dată, va greşi şi a doua oară, şi iar şi iar.. dacă a plecat, acolo îi e locul, departe de tine. dacă acum nu e lângă tine, înseamnă că nu are nevoie de tine. nu aştepta pe nimeni să se întoarcă, te vei irosi în zadar, îţi vei pierde timpul şi te vei pierde pe tine, visând la lucruri care nu vor mai veni niciodată.

nici măcar nu mai am lacrimi. am ajuns să râd isteric atunci când totul se prăbuşeşte în jurul meu. uneori simt nevoia să fug, să fug undeva departe, atât de departe încât să uit de mine, să mă pierd şi să dispar pentru totdeauna în negura timpului.

dor

ce mai faci, dor?

îţi vine să crezi că aimee a ta nu te-a putut uita niciodată?

sunt sigură că n-aveai de unde să ştii că nebuna aia care te făcea mereu să plângi, te va iubi mereu.. te va purta mereu cu ea, oriunde ar duce-o drumurile vieţii.

e primăvară iar. şi plouă. plouă parcă de două vieţi. mâine e 19 aprilie. se fac patru ani de când te-ai desprins din braţele mele. de când mi-ai dat drumul la mână şi m-ai lăsat să mă pierd, rătăcită, în lumea asta mare şi rece. 

învaţă-mă să te uit, că nu mai ştiu cum. învaţă-mă să trăiesc şi fără tine. să mă împac cu trecutul. cu lacrimi în ochi îţi scriu, am obosit. am obosit să te caut prin toate locurile din lume, în toate iubirile ce le-am avut, în toate chipurile de pe stradă, în toate poveştile auzite. am obosit să fug de tine, de amintirea ta. când se va termina totul? când voi închide ochii şi nu te voi mai vedea? când voi înceta să plâng fără să mă mai gândesc la tine? când voi putea să mă uit în ochii mei, în oglindă, şi să nu te mai văd pe tine? când voi putea să zâmbesc fără acea umbră de tristeţe, pe care tu ai lăsat-o?

mi-ai pătruns atât de adânc în suflet, în viaţă, încât mă tem că eşti parte integrală din mine, că orice aş face, oricât m-aş lupta să scap de amintirea ta, nu voi reuşi niciodată.

unde eşti, dor? m-am rătăcit de când m-ai lăsat. m-am pierdut pe drum. nu mai pot să găsesc fericirea. liniştea. nu mă mai pot găsi pe mine. eşti doar un străin acum, un chip şters din mulţime. tu nu mai exişti.. decât undeva, într-un colţ ascuns din inima mea, unde vei dăinui mereu, până la ultima mea suflare.

when nothing is sure, everything is possible

am fost în părculeţul nostru. pe acelaşi drum. n-am mai fost de ani, dar magia aia n-a dispărut.

 au trecut anii peste el, au trecut toamne, ierni şi multe ploi. acum în loc de nisip şi pietriş e asfalt. copiii ce se jucau înainte, acum sunt mari. iar eu nu mai sunt aceeaşi.

mirosea a flori şi-a pomi înfloriţi. noapte. noapte de primăvară. era lună plină şi erau stele şi linişte.. prea linişte.. felinarele luminau parcul printre crengile copacilor. m-am uitat în jur şi-am văzut totul ca şi cum ar fi fost ieri. cu toate astea, era gol. foarte gol... cumplit de gol. ca şi cum toate clipele, râsetele şi ţipetele noastre, au fost înghiţite de timp. 

am băut mult şi-am încercat să fug de amintiri. dar n-am reuşit.

am stat pe banca pe care, cândva doi copii se ţineau de mână, timizi, cu inima bătând tare. am stat pe banca acoperită cu frunze, pe care într-o toamnă târzie, te-am strâns din nou în braţe şi mi-ai zâmbit.. uitându-ne străini unul la altul. m-am dat în leagănele în care o dată noi ne priveam tăcuţi şi absenţi. m-am plimbat pe străzile în care, cândva rătăceam pierdută, sperând că voi da de tine. m-am întins pe asfaltul rece, uitându-mă la cer, în locul în care cândva m-am aruncat beată şi umilită la picioarele tale. 

m-am îndepărtat pentru o clipă de râsetele zgomotoase din jurul meu, mi-am pus capul în palme şi-am închis ochii. am simţit nevoia să ţip, să te strig, să ne strig, dar am înghiţit totul în mine. în faţa mea s-a derulat acelaşi film dureros, vechi, dar atât de iubit de mine. te-am căutat cu privirea în fiecare loc în care am stat, dar tu nu mai erai. nicăieri. m-am gândit atunci că doar copacii, cerul şi stelele de deasupra sunt martorii poveştii noastre, dintr-o altă viaţă parcă. mi-am dat seama apoi că doar moartea mă va putea face să uit. te-am aşteptat, dor, ca acum patru ani, dar fără speranţa ca vei mai veni, căci nu mai exişti. noi nu mai existăm. acum sunt bolnavă, bătrână şi singură.

nu mai sunt copila cu părul negru, care râdea mult şi te aştepta mereu să vii, cu ochi visători şi trişti. acum sunt goi. acum fumez, beau mult, vorbesc urât şi nu mai cred în poveşti. e drept că am rămas la fel de aiurită, patetică şi stricătoare de lucruri; că nu mă feresc de ploaie şi nici nu ocolesc vreo băltoacă. că merg la fel de haotic pe stradă şi intru în oameni, că râd zgomotos şi cad din când în când.

...mi-a fost teamă pentru un timp să mai merg în locurile alea, în parcul în care tu m-ai văzut prima oară. parcul ce ascunde atâtea poveşti şi zâmbete de copii, acum pierdute în negura timpului. am rămas ghemuită pe bancă până s-a luminat de zi, fără să simt frigul. căci e singurul loc din lume în care te simt aproape. în care ne simt.

...n-am mai sperat că o să vii, şi chiar de-ai fi venit, nu m-ai fi recunoscut.

For years and years, she tried to hide the whiskey on her breath

7:22 o altă dimineaţă gri. stau la birou, sorbind din cafea, şi văd prin geamurile mari cum soarele străluceşte din ce în ce mai puternic.

...destinul m-a împins pe drumuri necunoscute şi-n locuri întunecate, goale, fără ieşire. 

poate că mâna destinului a aruncat cu o precizie cumplită, un laţ care mi s-a strâns în jurul gâtului şi simt cum mă sugrumă încet încet. nu ştiu dacă mi-am tăiat singură craca de sub picioare de-alungul anilor sau dacă orgoliul meu stupid, mândria pe care o aveam când eram copil şi voluptatea de a răni tot ce iubesc, a fost eroarea care m-a adus aici.

pentru că acum nu mai am pic de orgoliu. dar ceea ce ştiu clar este că naivitatea mea oarbă, m-a distrus.

m-am resemnat. sunt atât de resemnată încât pot privi propria viaţă prăbuşindu-se în faţa ochilor şi să zâmbesc tăcut, ironic, mocnit în mine. nu mai am nici măcar puterea să vreau. şi ştiu că dacă nu mă ridic acum, va fi prea târziu.

n-am fost niciodată suficient de puternică, de curajoasă, de ambiţioasă, de optimistă încât să-mi urmez scopurile şi propriul interes. iar în lumea asta, fără ele eşti ca şi pierdut.

dacă cuvintele mele ar arăta durerea pe care o port zi de zi, n-aş mai putea scrie. ea se ascunde subtil printre rânduri.

cândva, am fost o copilă fericită, sănătoasă, cuminte, ambiţioasă şi puternică. cândva vedeam lumea cu alţi ochi, credeam în magia ei, iar oamenii ce îi întâlneam erau pentru mine un mister pe care să-l descifrez. acum toţi îmi par la fel, o adunătură banală, comună, mediocră şi plină de noroi ce-mi provoacă scârbă. măşti, măşti şi iar măşti... ce mă obosesc. acum sunt opusa a ceea ce am fost. o epavă care navighează pe apele resemnării şi ştie încotro o duc.

...acum doi ani, pe vremea asta îmi beam cafeaua plângând, abandonată de bărbatul pe care îl iubeam, dar cu acel optimism simplist al omului care se încrede în viaţă, care încă mai are speranţă şi care crede că într-o zi totul va fi ca înainte. m-am înşelat amarnic. nu ştiam ce drum mi se aşază în faţă, nu ştiam cum voi ajunge şi că acel gol se va mări cu fiecare zi ce va trece, până când mă va înghiţi definitiv.

prima iubire m-a adus aproape de sfârşit, iar a doua m-a aruncat în neant. n-am crezut niciodată că oamenii pot muri încet, stingându-se din cauza unor iubiri trecătoare. n-am crezut niciodată că eu mă voi distruge, răzbunându-mă cumplit pe mine din cauza unei iubiri eşuate. dar viaţa mi-a dovedit că o dată ce accepţi să-ţi limitezi universul la o singură persoană, durerea va intra în viaţa ta, doborându-te o dată cu anii, pe toate planurile, transformându-te într-o umbră rătăcită prin lume, luându-ţi minţile. e ca şi cum îţi priveşti propria viaţă ca un spectator, propria înmormântare, şi nu poţi face nimic. oricât de conştient ai fi, oricât de raţional, totul se petrece de undeva din interiorul tau, pe care nu-l poţi controla cu mintea. pentru că interiorul e răvăşit. ca un bolnav ce-şi cunoaşte boala, dar nu o poate vindeca şi-şi aşteaptă resemnat sentinţa.
.. nu mai e cale de întoarcere, o dată ce-ai intrat pe acea uşă şi-ai închis-o în urma ta, viaţa ta va lua un alt drum. iar chipul ce o dată zâmbea, va fi stins şi mutilat.

nu mai cred în coincidenţe, ştiu acum că toate au un sens, că totul îţi este scris şi că oricât ai fugi de soartă, vei ajunge tu la ea într-un sfârşit.

She finally drank her pain away

sunt bolnavă. încă o noapte albă. e 7:02 a.m, iar eu îmi beau cafeaua amară care mai mult mă distruge decât să mă bucure. 

acum nici de micile plăceri ale vieţii nu mai pot beneficia. ţigările cumplit de multe, nopţile nedormite bându-mi minţile şi anii, viciile, dimineţile care m-au prins plângând atâta timp, durerile şi negativitatea pe care am acumulat-o, m-au învis. m-au consumat.

de doi ani şi o lună sunt singură. dar nu asta e o problemă adevărată. ar fi prea frumos ca să fie aşa. în doi ani, m-am schimbat complet. m-am ofilit, m-am degradat, mi-am distrus sănătatea şi viitorul. m-am distrus psihic, m-am distrus pe mine şi tot ce mai putea să fie. am îmbătrânit. mă uit în oglindă şi mă sperie chipul palid şi încercănat care mă priveşte obosit, stins, neînsufleţit. s-au dus şi frumuseţea şi naivitatea din ochi ce cândva mă făceau specială. sunt doar o umbră. aş vrea să plâng, dar nu mai pot. aş vrea să mă ciupesc şi să mă trezesc din coşmar, să mă trezesc în urmă cu doi trei ani şi să o iau pe alt drum.

nu ştiu de ce a trebuit să fie aşa, dar singurătatea m-a răpus şi m-a schimbat pentru totdeauna. acum nici măcar nu mai vreau şi nu mai visez la nimeni, nu mai doresc şi nu mai iubesc pe nimeni. mi-e silă de tot şi aş vrea doar să dorm. nu trăiesc, eu doar exist. nu mai am vise, visele mele nu sunt decât dorinţe de a se rezolva problemele, atât. de a fi mai bine. să nu mai doară atât. ar putea să se întâmple orice cu mine acum, cu viaţa mea. aş putea suporta orice şi eu să rămân indiferentă, râzând isteric, detaşându-mă, privind de undeva din exterior totul.
nu mai aştept iubirea în viaţa mea şi nici nu mai cred în minuni. am aşteptat-o prea mult timp şi uşor uşor s-a stins şi focul lăuntric.
sunt precum oamenii ăia ce-i vezi în curtea spitalului de nebuni în halate, plimbându-se singuri, haotici şi fără gânduri. resemnaţi şi fără vise.

orice om are o poveste

orice om are o poveste. în spatele măştii pe care o poartă zilnic, se ascund vise neîmplinite, dureri mute, regrete, renunţări, temeri şi numeroase poveri pe care le duce în tăcere. în spatele oricărui zâmbet se ascund tristeţi şi speranţe deşarte. în spatele fiecărui chip pe care-l zăreşti pe stradă se ascund poveşti, drame, deziluzii.

nu judeca un om care se poartă urât, ci încearcă să înţelegi ce lucruri l-au determinat să fie aşa. nu judeca oamenii decăzuţi, la pământ, răi căci ei s-au  pierdut uşor uşor din cauza anumitor circumstanţe ale vieţii. 

...am încercat mereu să văd frumosul şi bunătatea din oameni chiar şi atunci când nu existau. mi-am deschis sufletul şi mi-am împărtăşit secretele unor oameni care nu meritau, care m-au îmbrâncit şi mi-au întors spatele cu prima ocazie, deşi declarau că mă iubesc. m-am încăpăţânat să nu uit nimic şi să rămân în locuri în care nu mai aveam niciun un rost, în locuri goale şi străine în care nu mai eram binevenită. am zăbovit mult timp în faţa unor uşi de mult închise, aşteptând.. nimic. m-am legat mereu de oameni, crezând că trăiesc prin ei. 
am crezut mereu în cuvinte fumoase şi promisiuni goale, am făcut mereu primul pas spre împăcare, mi-am călcat pe orgoliu, pe mine, pe orice ca să nu-i pierd. n-am să înţeleg niciodată naivitatea şi puerilitatea cu care am văzut mereu viaţa, oamenii, chit că aveam 10, 15, 20 de ani. probabil nu voi învăţa niciodată din greşeli.

şi am ajuns singură, singură. singură.. dar poate că e mai bine aşa.
e primul an în care nu mai simt primăvara. mi-e dor de mirosul de tei şi de ploaie de vară şi s-o am în suflet.