She finally drank her pain away

sunt bolnavă. încă o noapte albă. e 7:02 a.m, iar eu îmi beau cafeaua amară care mai mult mă distruge decât să mă bucure. 

acum nici de micile plăceri ale vieţii nu mai pot beneficia. ţigările cumplit de multe, nopţile nedormite bându-mi minţile şi anii, viciile, dimineţile care m-au prins plângând atâta timp, durerile şi negativitatea pe care am acumulat-o, m-au învis. m-au consumat.

de doi ani şi o lună sunt singură. dar nu asta e o problemă adevărată. ar fi prea frumos ca să fie aşa. în doi ani, m-am schimbat complet. m-am ofilit, m-am degradat, mi-am distrus sănătatea şi viitorul. m-am distrus psihic, m-am distrus pe mine şi tot ce mai putea să fie. am îmbătrânit. mă uit în oglindă şi mă sperie chipul palid şi încercănat care mă priveşte obosit, stins, neînsufleţit. s-au dus şi frumuseţea şi naivitatea din ochi ce cândva mă făceau specială. sunt doar o umbră. aş vrea să plâng, dar nu mai pot. aş vrea să mă ciupesc şi să mă trezesc din coşmar, să mă trezesc în urmă cu doi trei ani şi să o iau pe alt drum.

nu ştiu de ce a trebuit să fie aşa, dar singurătatea m-a răpus şi m-a schimbat pentru totdeauna. acum nici măcar nu mai vreau şi nu mai visez la nimeni, nu mai doresc şi nu mai iubesc pe nimeni. mi-e silă de tot şi aş vrea doar să dorm. nu trăiesc, eu doar exist. nu mai am vise, visele mele nu sunt decât dorinţe de a se rezolva problemele, atât. de a fi mai bine. să nu mai doară atât. ar putea să se întâmple orice cu mine acum, cu viaţa mea. aş putea suporta orice şi eu să rămân indiferentă, râzând isteric, detaşându-mă, privind de undeva din exterior totul.
nu mai aştept iubirea în viaţa mea şi nici nu mai cred în minuni. am aşteptat-o prea mult timp şi uşor uşor s-a stins şi focul lăuntric.
sunt precum oamenii ăia ce-i vezi în curtea spitalului de nebuni în halate, plimbându-se singuri, haotici şi fără gânduri. resemnaţi şi fără vise.