For years and years, she tried to hide the whiskey on her breath

7:22 o altă dimineaţă gri. stau la birou, sorbind din cafea, şi văd prin geamurile mari cum soarele străluceşte din ce în ce mai puternic.

...destinul m-a împins pe drumuri necunoscute şi-n locuri întunecate, goale, fără ieşire. 

poate că mâna destinului a aruncat cu o precizie cumplită, un laţ care mi s-a strâns în jurul gâtului şi simt cum mă sugrumă încet încet. nu ştiu dacă mi-am tăiat singură craca de sub picioare de-alungul anilor sau dacă orgoliul meu stupid, mândria pe care o aveam când eram copil şi voluptatea de a răni tot ce iubesc, a fost eroarea care m-a adus aici.

pentru că acum nu mai am pic de orgoliu. dar ceea ce ştiu clar este că naivitatea mea oarbă, m-a distrus.

m-am resemnat. sunt atât de resemnată încât pot privi propria viaţă prăbuşindu-se în faţa ochilor şi să zâmbesc tăcut, ironic, mocnit în mine. nu mai am nici măcar puterea să vreau. şi ştiu că dacă nu mă ridic acum, va fi prea târziu.

n-am fost niciodată suficient de puternică, de curajoasă, de ambiţioasă, de optimistă încât să-mi urmez scopurile şi propriul interes. iar în lumea asta, fără ele eşti ca şi pierdut.

dacă cuvintele mele ar arăta durerea pe care o port zi de zi, n-aş mai putea scrie. ea se ascunde subtil printre rânduri.

cândva, am fost o copilă fericită, sănătoasă, cuminte, ambiţioasă şi puternică. cândva vedeam lumea cu alţi ochi, credeam în magia ei, iar oamenii ce îi întâlneam erau pentru mine un mister pe care să-l descifrez. acum toţi îmi par la fel, o adunătură banală, comună, mediocră şi plină de noroi ce-mi provoacă scârbă. măşti, măşti şi iar măşti... ce mă obosesc. acum sunt opusa a ceea ce am fost. o epavă care navighează pe apele resemnării şi ştie încotro o duc.

...acum doi ani, pe vremea asta îmi beam cafeaua plângând, abandonată de bărbatul pe care îl iubeam, dar cu acel optimism simplist al omului care se încrede în viaţă, care încă mai are speranţă şi care crede că într-o zi totul va fi ca înainte. m-am înşelat amarnic. nu ştiam ce drum mi se aşază în faţă, nu ştiam cum voi ajunge şi că acel gol se va mări cu fiecare zi ce va trece, până când mă va înghiţi definitiv.

prima iubire m-a adus aproape de sfârşit, iar a doua m-a aruncat în neant. n-am crezut niciodată că oamenii pot muri încet, stingându-se din cauza unor iubiri trecătoare. n-am crezut niciodată că eu mă voi distruge, răzbunându-mă cumplit pe mine din cauza unei iubiri eşuate. dar viaţa mi-a dovedit că o dată ce accepţi să-ţi limitezi universul la o singură persoană, durerea va intra în viaţa ta, doborându-te o dată cu anii, pe toate planurile, transformându-te într-o umbră rătăcită prin lume, luându-ţi minţile. e ca şi cum îţi priveşti propria viaţă ca un spectator, propria înmormântare, şi nu poţi face nimic. oricât de conştient ai fi, oricât de raţional, totul se petrece de undeva din interiorul tau, pe care nu-l poţi controla cu mintea. pentru că interiorul e răvăşit. ca un bolnav ce-şi cunoaşte boala, dar nu o poate vindeca şi-şi aşteaptă resemnat sentinţa.
.. nu mai e cale de întoarcere, o dată ce-ai intrat pe acea uşă şi-ai închis-o în urma ta, viaţa ta va lua un alt drum. iar chipul ce o dată zâmbea, va fi stins şi mutilat.

nu mai cred în coincidenţe, ştiu acum că toate au un sens, că totul îţi este scris şi că oricât ai fugi de soartă, vei ajunge tu la ea într-un sfârşit.