am fost în părculeţul nostru. pe acelaşi drum. n-am mai fost de ani, dar magia aia n-a dispărut.
au trecut anii peste el, au trecut toamne, ierni şi multe ploi. acum în loc de nisip şi pietriş e asfalt. copiii ce se jucau înainte, acum sunt mari. iar eu nu mai sunt aceeaşi.
mirosea a flori şi-a pomi înfloriţi. noapte. noapte de primăvară. era lună plină şi erau stele şi linişte.. prea linişte.. felinarele luminau parcul printre crengile copacilor. m-am uitat în jur şi-am văzut totul ca şi cum ar fi fost ieri. cu toate astea, era gol. foarte gol... cumplit de gol. ca şi cum toate clipele, râsetele şi ţipetele noastre, au fost înghiţite de timp.
am băut mult şi-am încercat să fug de amintiri. dar n-am reuşit.
am stat pe banca pe care, cândva doi copii se ţineau de mână, timizi, cu inima bătând tare. am stat pe banca acoperită cu frunze, pe care într-o toamnă târzie, te-am strâns din nou în braţe şi mi-ai zâmbit.. uitându-ne străini unul la altul. m-am dat în leagănele în care o dată noi ne priveam tăcuţi şi absenţi. m-am plimbat pe străzile în care, cândva rătăceam pierdută, sperând că voi da de tine. m-am întins pe asfaltul rece, uitându-mă la cer, în locul în care cândva m-am aruncat beată şi umilită la picioarele tale.
m-am îndepărtat pentru o clipă de râsetele zgomotoase din jurul meu, mi-am pus capul în palme şi-am închis ochii. am simţit nevoia să ţip, să te strig, să ne strig, dar am înghiţit totul în mine. în faţa mea s-a derulat acelaşi film dureros, vechi, dar atât de iubit de mine. te-am căutat cu privirea în fiecare loc în care am stat, dar tu nu mai erai. nicăieri. m-am gândit atunci că doar copacii, cerul şi stelele de deasupra sunt martorii poveştii noastre, dintr-o altă viaţă parcă. mi-am dat seama apoi că doar moartea mă va putea face să uit. te-am aşteptat, dor, ca acum patru ani, dar fără speranţa ca vei mai veni, căci nu mai exişti. noi nu mai existăm. acum sunt bolnavă, bătrână şi singură.
nu mai sunt copila cu părul negru, care râdea mult şi te aştepta mereu să vii, cu ochi visători şi trişti. acum sunt goi. acum fumez, beau mult, vorbesc urât şi nu mai cred în poveşti. e drept că am rămas la fel de aiurită, patetică şi stricătoare de lucruri; că nu mă feresc de ploaie şi nici nu ocolesc vreo băltoacă. că merg la fel de haotic pe stradă şi intru în oameni, că râd zgomotos şi cad din când în când.
...mi-a fost teamă pentru un timp să mai merg în locurile alea, în parcul în care tu m-ai văzut prima oară. parcul ce ascunde atâtea poveşti şi zâmbete de copii, acum pierdute în negura timpului. am rămas ghemuită pe bancă până s-a luminat de zi, fără să simt frigul. căci e singurul loc din lume în care te simt aproape. în care ne simt.
...n-am mai sperat că o să vii, şi chiar de-ai fi venit, nu m-ai fi recunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu