uneori e târziu. atât de târziu încât vrei doar să dormi. să nu mai ştii de nimeni, de nimic, nici măcar de tine. nu ştii cât va dura, dar te trezeşti într-o dimineaţă şi-ţi dai seama că toată viaţa ta a fost doar un vis din care abia te-ai trezit.. şi te temi că vei continua să trăieşti. apoi te culci la loc. aşa te loveşte depresia. treptat.. apoi brusc.
eşti ameţiţă şi te simţi obosită tot timpul. dacă ai putea să te dai jos din pat dimineaţa şi să-ţi creezi un nenorocit de viitor, poate totul ar bine din nou.
eşti singură. pentru că şi tu te-ai părăsit pe tine. singurătatea te macină uşor uşor, îţi ia vitalitatea.. dizolvând totul până când nu mai rămâne decât umbra a celei care-ai fost.
te plimbi ca o nebună pe străzi unde te poartă picioarele. crezi că îl vei întâlni pentru că îl cauţi de atâta amar de timp. poate îl vei recunoaşte dintr-o mulţime, dintr-o altă viaţă, din vise. şi poate îţi va zâmbi ca un copil. dar eşti de piatră, pe tine n-o să te atingă nimeni niciodată.
stai pe-o scară abandonată, în nopţi răcoroase de mai, cu o sticlă de vin şi-un pachet de ţigări. tremuri şi aştepţi o minune. dar ea nu mai vine şi te doare. eşti palidă, amorţită, rece, anesteziată de orice trăire. te ustură ochii, te doare inima, te doare tot corpul. vrei să fugi, dar nu ştii unde. vrei să-ţi pierzi cunoştinţa, să nu mai simţi nimic, să nu mai fii.
eşti ca o somnambulă care se plimbă în derivă dintr-un loc în altul, dintr-un pat în altul şi vrei să te trezeşti, dar eşti prea obosită. cauţi lumina de la capătul tunelului, în ochii vreunei iubiri pasagere, dar te opreşte frica. eşti spectatoarea propriei vieţi la care asişti neputincioasă. ţipi tăcut în tine, căci oricum nu te aude nimeni. eşti o actriţă înnăscută, căci ştii cel mai bine să maschezi golul din tine sub zâmbete reci şi crize de râs. eşti patetică, bolnavă, depravată. eşti doar o glumă proastă. o greşeală. o ironie a sorţii. nici măcar alcoolul nu mai poate să-şi facă efectul, căci e prea slab. nici scrisul nu te poate salva. nici măcar o nouă poveste.
.. şi cazi.
aştepţi ca un moment magic să te elibereze, să-ţi schimbe viaţa pentru totdeauna. dar nu mai vine. nu se întâmplă asta niciodată.
te pierzi în depresii, în nopţi albe, vicii, iubiri ratate. ai vrea să te ridici, dar te târăşti. e frig şi ceaţă şi iarna va dăinui mereu în tine. stai cu mâna întinsă pe la colţuri de stradă, aşteptând o iubire de mult pierdută.
ai ochii goi, cearcăne adânci, colţurile gurii căzute, expresia unei fiinţe ce a încetat de mult să mai trăiască.
cauţi dragostea dintr-un capăt în altul al lumii, în orice străin ce-ţi iese în cale şi te ridică de jos. apoi eşti abandonată şi îmbrâncită la loc.. şi ţipi tare, dar nu-ţi auzi decât ecoul.. aştepţi, aştepţi.. ca el să te găsească. să facă un pas. să-şi dea seama că el e salvarea ta. dar nimeni nu te poate salva de tine însăţi. aştepţi acel moment care să te facă să uiţi de tot ce ţi s-a întâmplat înainte, să vrei să-l îngheţi pentru totdeauna.
eşti o naivă, crezi în poveşti. eşti tristă, singuratică, ciudată. eşti de speriat. nu te-a iubit nimeni niciodată. bărbaţii n-au plâns niciodată după tine. n-ai fost nici măcar pe lista lor de rezervă.
durerea e parte din tine, căci te-ai obişnuit cu ea. durerea eşti de fapt tu.
trăieşti în trecut, în vise, în aşteptări deşarte. te hrăneşti cu speranţe false, cu iluzii, cu amintiri şterse. te lupţi cu timpul şi încerci să-i memorezi chipul noapte de noapte, an de an, ca să rămână acolo pentru totdeauna. o veşnicie. dar asta te-a omorât încet, te-a stins. te-ai otrăvit singură şi acum râzi ironic când totul se prăbuşeşte.
dai cu piciorul la orice şansă. când te vede fericirea, îţi întoarce spatele scârbită, căci eşti doar o epavă ce abia mai pluteşte pe apele resemnării. o statuie îmbrăcată în negru, o umbră rătăcită prin lume, o piatră seacă. eşti doar o flacără ce abia mai pâlpâie în cenuşă, pe cale să se stingă la următoarea ploaie.
..s-a aşternut tăcerea în sufletul tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu