...dacă cândva, îţi vei aminti de mine, caută-mă. îţi va lua o clipă să mă chemi şi-mi va lua un secol să mă pot întoarce.

e o altă noapte rece de toamnă. stelele sunt cumplit de triste, iar aerul puternic de început de octombrie mă trezeşte la viaţă.

mi-e cald şi mi-am aprins o ţigară. îmi torn un pahar de vin roşu, am cearcăne adânci, iar mâinile îmi sunt îngrozitor de reci. în sufletul meu e pulbere. e bolnav şi imposibil de vindecat. nu mai pot să plâng. lacrimile îmi sunt îngropate în suflet şi tot acolo mor. zâmbesc stins şi ironic vieţii mele prăfuite. mi-e frică să-mi amintesc de tine.

am obosit. am alergat după iubire atâta timp, căutând-o în fiecare loc în care am fost, pe fiecare stradă pustie pe care am rătăcit, în fiecare zâmbet oferit de un străin, în fiecare cântec şi toamnă şi poveşti ce păreau nemuritoare. dar sufletul meu s-a obişnuit singur. am rămas doar cu amintiri vagi pe care le-am reînviat în fiecare zi, ca să-mi ţină de urât în nopţile reci. am fugit de lume şi de realitate, dorind libertate şi magie. am iubit fără discernământ şi fără noimă măşti în spatele cărora erau pietre. am sărutat fără rost şi-am ascultat cuvinte goale. am zăbovit în faţa unor uşi de mult închise, neştiind că în spatele lor nu există nimic. am strigat şi căutat fericirea pe străzi, noapte de noapte. am primit în sufletul meu oameni care apoi au plecat, călcându-l în picioare. mi-am abandonat visele crezând că mi-am pierdut dreptul să zbor. am auzit uneori ecoul fericirii, dar nu l-am putut ajunge.. aşa că m-am dat la o parte, lăsând pe altcineva să se înghesuie. căci aglomeraţia mă sufoca. 

am îmbrăţisat dureros şi amar statui şi himere triste. m-am încăpăţânat să rămân în locuri străine şi reci în care nu aveam loc şi să cerşesc iubirea la porţi închise şi ferestre străine.. aşteptând lucruri ce ştiam că nu vor mai veni niciodată. am fost abandonată la margine de drum, rătăcind şi căutând străini care să-mi arate drumul înapoi spre casă. m-am uitat mereu în urma mea şi-am cărat poveri şi iubiri moarte, nevrând ca să le uit.. căci au fost părţi din mine. am fost îmbrâncită şi căzută la pământ; toţi au plecat fără să mă ridice, luând cu ei încă o parte curată din mine. apoi m-am ridicat, am căzut iar. până când sufletul şi trupul meu a obosit. mi-am mascat zâmbetul rece şi insipit în indiferenţă, orgoliu, mândrie şi fericire. apoi am luat singurătatea şi trecutul de mână care mi-au fost atâta timp tovarăşi de drum..m-am dăruit lor ca o naivă, neştiind că la sfârşit e doar un hău şi ceaţă.. aşa mi-am pregătit sufletul pentru frigul ce va veni.. crezând că văpaia dinlăuntrul meu mă va încălzi.

mi-am trăit viaţa ca un simplu spectator ce priveşte timid o piesă de teatru, de undeva din spatele sălii, într-un colţ întunecat. am tresărit speriată când prima iubire mi-a zâmbit şi-am aplaudat întristată când a căzut cortina şi s-a făcut linişte. am aşteptat-o apoi, chiar dacă piesa se terminase de mult. de fapt, n-am putut să o uit şi să o alung niciodată căci ea a fost primăvara din sufletul meu. am închis ochii ca să-i păstrez imaginea o veşnicie şi-am înţeles că ea e aici, în sufletul meu. şi că cea mai intensă dragoste e aceea de la distanţă, în singurătate. apoi a venit iarna şi-am privit străină la celelalte piese efemere, pline de măşti şi cuvinte goale. unele m-au făcut să-mi deschid sufletul şi să le trăiesc poveştile pentru o clipă, dar erau doar nişte simple măşti. iar privirile lor se ascundeau de ale mele.

mi-am strigat bucuria şi durerea lumii întregi, pe foi albe, ca iubirile şi trăirile mele să devină nemuritoare.. neştiind că unii oameni s-au hrănit cu nefericirea mea. mi-am înnecat amarul în lacrimi reci, vin, străini şi nopţi albe. mi-am inventat povestea şi viaţa, căci am pierdut-o din clipa în care am renunţat să mai trăiesc.

Fear is stupid. so are regrets

o altă dimineaţă gri care mă prinde trează, cu cearcăne adânci, mai obosită ca ieri.
sunt străină de mine. şi e atât de dureros să ajungi străin de tine.. am privirea înfrigurată.. e atât de toamnă. a venit iarna în sufletul meu.

am decis să renunţ la tine. de fapt, la amintirea ta.

căci simt că nu mai am aer, că sunt blocată în loc, fără vreo cale de ieşire.. iar cea mai mare robie este să n-ai libertate atunci când crezi că o ai din plin.

las lucrurile aşa cum sunt, himere triste. nu mă mai revolt. nu mai lupt.. nu mai aştept. nu mai sper şi nici nu mai visez. râsetele mele şi strigătele mele au devenit un zâmbet trist, resemnat, dar învingător.

au devenit tăcere. 

închid ochii şi tot ce vreau e să aud liniştea şi singurătatea mea.. prin care obişnuiesc să rătăcesc uneori.
mă ascund în uitare şi-aştept noaptea.. să fug.

00:00
în noaptea asta, stelele sunt îngrozitor de triste. şi de reci. e-o linişte magică.. ca cea dinainte de furtună.

am fost atâta timp lângă tine. nu mi-ai simţit niciodată prezenţa?
ţi-am spus vreodată că n-a existat nicio secundă în care să nu te iubesc?

...dar lumina poate fi şi tristă când se contopeşte cu întunericul.

te-am urmat mereu supusă şi tăcută, am mers atâta timp în urma ta.. purtându-ţi de grijă şi aşteptând.. să te întorci şi să mă vezi. dar tu mi-ai respins mereu braţele ce te căutau înfrigurate.

n-am avut niciodată nevoie de lămuriri. înţelegeam totul fără cuvinte şi aşteptam veşnic. am refuzat orice schimbare în bine care venea în calea mea. m-am încăpăţânat să rătăcesc pe drumul tău pustiu şi rece, chiar dacă tremuram de frig. ţi-am uitat şi iertat totul. singura mea frământare era faptul că tot ceea ce făceam pentru tine era în zadar.

cred ca unei părţi din sufletul meu îi va fi mereu dor de tine.

dar azi renunţ.. căci mi-e frig şi mi-e dor de soare. plec definitv din lumea ta tristă în care n-am avut niciodată loc.

plec ,iubitule.. mă întorc acasă.

memories

azi m-am întors în locul în care m-am născut.

e incredibil cum locuri acum străine şi pustii, îţi trezesc atâtea amintiri din trecut.

blocul era acelaşi. aceeaşi intrare. aceeaşi alee înconjurată de pomi, aceeaşi gradină, aceiaşi tei, aceeaşi piaţă, aceeaşi linişte. doar parcul nu mai era.. nici eu nu mai eram copil.

m-am apropiat pentru o clipă de scara în care altădată, într-o altă viaţă parcă, nişte copii se jucau. am închis ochii şi-am trăit acele clipe ca şi cum ar fi fost ieri. simple fracţiuni de secundă din mintea mea înceţoşată, imagini difuze, şterse.. mi s-au derulat în faţă ca un film vechi. simple zile ce mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. copiii cu care mă jucam pe scara blocului, leagănele din părculeţ, îngheţata la cornet, pisica neagră care venea mereu la geam şi-o numeam vrăjitoare, nopţile înstelate de pe balcon, lampadarul verde pe care îl priveam minute în şir când voiam să uit de toate, groaza mea de lift, ziua când am aflat speriată că oamenii nu trăiesc veşnic şi-am început să plâng.

viaţa era ceva necunoscut pentru mine, oamenii erau toţi buni, erau poveşti şi erau vise, iar braţele mamei îmi alungau orice teamă.

am privit apoi în sus la etajul 9. mi-am amintit că e numărul meu norocos, număr ce m-a urmărit toată viaţa.

m-am gândit atunci cum ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi plecat.

mi-au fost de ajuns doar câteva minute ca să retrăiesc atâţia ani.

..simt c-au trecut două vieţi de atunci, simt c-am trăit secole, iar copilăria mi se pare un vis îndepărtat, nebulos şi de mult uitat.

m-am simţit vinovată. 

vinovată c-am uitat acele vremuri, am uitat de mine copil, de trăirile mai intense ca oricând şi imaginile ce mi-au rămas adânc întipărite în suflet, de primii mei paşi în lume. am uitat.. ca şi cum n-ar fi existat. ca şi cum n-ar fi fost ale mele. le caut şi nu le mai găsesc.

am plecat... şi m-am uitat străină în urma mea.

mi-am dat seama apoi că viaţa trece fără să-ţi dai seama şi n-o ia de la început, că nicio clipă nu va mai fi, că timpul mătură totul în calea lui, că lumea nu se opreşte în loc cu tine, că oamenii vin şi pleacă şi că locuri ce o dată erau acasă, erau primitoare şi familiare, acum sunt străine şi goale.

you were my lorelei, what kind of fool was I

de ce, iubitule?

de ce mă chemi şi-apoi mă alungi? de ce mă ridici şi-apoi mă îmbrânceşti la loc?

de ce-mi zâmbeşti şi-apoi mă loveşti şi pleci?

am obosit. ai distrus şi ultima parte întreagă şi curată din mine. sunt bolnavă, mereu am fost. inima mea abia mai bate. chipul meu abia mai zâmbeşte. abia mai respir. abia mai merg. abia mă mai trezesc dimineaţa. de ce trebuia să mă răneşti şi tu?

am renunţat să mă mai revolt. am renunţat să mai lupt. destinul meu nefericit a câştigat încă o dată.

azi m-am decis. o să plec. o să plec pentru totdeauna din lumea ta tristă şi rece. n-am avut niciodată loc în ea. plec înfrântă, zdrobită, resemnată.
nu mă vei mai găsi nicăieri.

te-am iubit. şi nu vei ştii niciodată.. câte nopţi te-am visat, câte dimineţi m-au prins cu cearcăne adânci bându-mi cafeaua amară şi aşteptând.. ceva ce nu va veni niciodată.

nu vei ştii niciodată câte poveri am dus, ce drum plin de obstacole, întunecat şi pustiu a trebuit să străbat. câte strigăte s-au ascuns în tăcerea mea dureroasă, câte cuvinte ţi-a şoptit privirea mea rece. nu vei ştii cât te-am strigat în gol, cât te-au căutat braţele mele reci. în câte poveşti şi ochi străini am încercat să te aflu, dar nu te-am găsit nicăieri.

don't fall asleep

 
sunt unele momente în care îţi vine să plângi, ai lacrimi în ochi şi priveşti pierdută în gol. de te-ar întreba cineva, tu n-ai ştii ce să-i răspunzi.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima golul imens din suflet, prăpastia uriaşă dintre tine şi viaţa pe care ai încetat de mult s-o mai trăieşti. că ţărmul pe care l-ai părăsit e mult prea departe şi că nu mai ai puterea şi nici dorinţa să te întorci.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima durerile, dorurile, neputinţele, luptele interioare, visele abandonate, strigătele şi chemările inimii tale ce abia mai bate.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima tristeţea şi resemnarea din priviri, tăcerea ce s-a aşezat pe chipul tău ce o dată zâmbea, răceala cu care priveşti acum totul. că ai încetat de mult să mai lupţi, să mai speri, să te revolţi, să visezi.

n-ai cum să explici că ai obosit. că ţi-e sufletul ca o piatră ce-ţi îngreunează paşii şi te trage în jos. că abia mai mergi, că mai mult te târăşti. că mai apare uneori cineva, îţi întinde mâna şi te ridică, apoi te îmbrânceşte la loc. că fericirea ţi-e străină cum ziua e străină de noapte.

că ai ajuns să crezi că nu meriţi. că nu meriţi ca tu să zâmbeşti şi el să-ţi zâmbească. că nu meriţi ca inima să-ţi bată tare şi-a lui să-ţi răspundă. că nu meriţi ca strigătele tale să fie auzite. că nu meriţi ca braţele tale reci să fie încălzite.

n-ai cum să explici că eşti străină de iubire. că nopţile albe, dimineţile în care-ţi bei cafeaua amară singură,

 alcoolul, singurătatea care te-a luat de mână, anii întregi de aşteptare îţi sunt familiare acum.

n-ai cum să explici că ştii şi tu.. că de-ar trece iubirea prin faţa ta, ai ocoli-o speriată şi înstrăinată.

just close your eyes

azi-noapte am visat un înger. plutea şi venea spre mine. mi-a fost teamă, dar m-am oprit.

mi-a spus: ,,n-o să mai iubeşti niciodată."

l-am ascultat speriată.

apoi a apărut un tânăr îmbrăcat în negru. plângeam şi nu voiam să mă vadă. el mă căuta şi fugea spre mine. era o grădină cu flori ofilite, drumuri pustii, ruine şi prăpăstii. era înnorat, fulgera şi totul era gri. şi gol... un imens gol. nu-mi amintesc dacă a mai ajuns la mine.

plângeam după tine, dor.

m-am pierdut atât de tare încât nu mai pot găsi drumul înapoi spre casă. nu-l voi mai găsi niciodată.

mai ştii când îţi spuneam că o dată ce mi-ai dat drumul la mână, m-am rătăcit în lumea asta mare şi rece şi străină?

aşa s-a întâmplat, dor.

deşi nu mai exişti de mult, mi se par două vieţi de atunci.. ai rămas atât de viu în inima mea, în amintirile şi-n visele mele.

oricât am încercat să te-alung, închid ochii şi tu eşti aici.. mereu aici, zâmbind cuminte cu aceiaşi ochi de culoarea toamnei.