de ce, iubitule?
de ce mă chemi şi-apoi mă alungi? de ce mă ridici şi-apoi mă îmbrânceşti la loc?
de ce-mi zâmbeşti şi-apoi mă loveşti şi pleci?
am obosit. ai distrus şi ultima parte întreagă şi curată din mine. sunt bolnavă, mereu am fost. inima mea abia mai bate. chipul meu abia mai zâmbeşte. abia mai respir. abia mai merg. abia mă mai trezesc dimineaţa. de ce trebuia să mă răneşti şi tu?
am renunţat să mă mai revolt. am renunţat să mai lupt. destinul meu nefericit a câştigat încă o dată.
azi m-am decis. o să plec. o să plec pentru totdeauna din lumea ta tristă şi rece. n-am avut niciodată loc în ea. plec înfrântă, zdrobită, resemnată.
nu mă vei mai găsi nicăieri.
nu mă vei mai găsi nicăieri.
te-am iubit. şi nu vei ştii niciodată.. câte nopţi te-am visat, câte dimineţi m-au prins cu cearcăne adânci bându-mi cafeaua amară şi aşteptând.. ceva ce nu va veni niciodată.
nu vei ştii niciodată câte poveri am dus, ce drum plin de obstacole, întunecat şi pustiu a trebuit să străbat. câte strigăte s-au ascuns în tăcerea mea dureroasă, câte cuvinte ţi-a şoptit privirea mea rece. nu vei ştii cât te-am strigat în gol, cât te-au căutat braţele mele reci. în câte poveşti şi ochi străini am încercat să te aflu, dar nu te-am găsit nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu