...dacă cândva, îţi vei aminti de mine, caută-mă. îţi va lua o clipă să mă chemi şi-mi va lua un secol să mă pot întoarce.

e o altă noapte rece de toamnă. stelele sunt cumplit de triste, iar aerul puternic de început de octombrie mă trezeşte la viaţă.

mi-e cald şi mi-am aprins o ţigară. îmi torn un pahar de vin roşu, am cearcăne adânci, iar mâinile îmi sunt îngrozitor de reci. în sufletul meu e pulbere. e bolnav şi imposibil de vindecat. nu mai pot să plâng. lacrimile îmi sunt îngropate în suflet şi tot acolo mor. zâmbesc stins şi ironic vieţii mele prăfuite. mi-e frică să-mi amintesc de tine.

am obosit. am alergat după iubire atâta timp, căutând-o în fiecare loc în care am fost, pe fiecare stradă pustie pe care am rătăcit, în fiecare zâmbet oferit de un străin, în fiecare cântec şi toamnă şi poveşti ce păreau nemuritoare. dar sufletul meu s-a obişnuit singur. am rămas doar cu amintiri vagi pe care le-am reînviat în fiecare zi, ca să-mi ţină de urât în nopţile reci. am fugit de lume şi de realitate, dorind libertate şi magie. am iubit fără discernământ şi fără noimă măşti în spatele cărora erau pietre. am sărutat fără rost şi-am ascultat cuvinte goale. am zăbovit în faţa unor uşi de mult închise, neştiind că în spatele lor nu există nimic. am strigat şi căutat fericirea pe străzi, noapte de noapte. am primit în sufletul meu oameni care apoi au plecat, călcându-l în picioare. mi-am abandonat visele crezând că mi-am pierdut dreptul să zbor. am auzit uneori ecoul fericirii, dar nu l-am putut ajunge.. aşa că m-am dat la o parte, lăsând pe altcineva să se înghesuie. căci aglomeraţia mă sufoca. 

am îmbrăţisat dureros şi amar statui şi himere triste. m-am încăpăţânat să rămân în locuri străine şi reci în care nu aveam loc şi să cerşesc iubirea la porţi închise şi ferestre străine.. aşteptând lucruri ce ştiam că nu vor mai veni niciodată. am fost abandonată la margine de drum, rătăcind şi căutând străini care să-mi arate drumul înapoi spre casă. m-am uitat mereu în urma mea şi-am cărat poveri şi iubiri moarte, nevrând ca să le uit.. căci au fost părţi din mine. am fost îmbrâncită şi căzută la pământ; toţi au plecat fără să mă ridice, luând cu ei încă o parte curată din mine. apoi m-am ridicat, am căzut iar. până când sufletul şi trupul meu a obosit. mi-am mascat zâmbetul rece şi insipit în indiferenţă, orgoliu, mândrie şi fericire. apoi am luat singurătatea şi trecutul de mână care mi-au fost atâta timp tovarăşi de drum..m-am dăruit lor ca o naivă, neştiind că la sfârşit e doar un hău şi ceaţă.. aşa mi-am pregătit sufletul pentru frigul ce va veni.. crezând că văpaia dinlăuntrul meu mă va încălzi.

mi-am trăit viaţa ca un simplu spectator ce priveşte timid o piesă de teatru, de undeva din spatele sălii, într-un colţ întunecat. am tresărit speriată când prima iubire mi-a zâmbit şi-am aplaudat întristată când a căzut cortina şi s-a făcut linişte. am aşteptat-o apoi, chiar dacă piesa se terminase de mult. de fapt, n-am putut să o uit şi să o alung niciodată căci ea a fost primăvara din sufletul meu. am închis ochii ca să-i păstrez imaginea o veşnicie şi-am înţeles că ea e aici, în sufletul meu. şi că cea mai intensă dragoste e aceea de la distanţă, în singurătate. apoi a venit iarna şi-am privit străină la celelalte piese efemere, pline de măşti şi cuvinte goale. unele m-au făcut să-mi deschid sufletul şi să le trăiesc poveştile pentru o clipă, dar erau doar nişte simple măşti. iar privirile lor se ascundeau de ale mele.

mi-am strigat bucuria şi durerea lumii întregi, pe foi albe, ca iubirile şi trăirile mele să devină nemuritoare.. neştiind că unii oameni s-au hrănit cu nefericirea mea. mi-am înnecat amarul în lacrimi reci, vin, străini şi nopţi albe. mi-am inventat povestea şi viaţa, căci am pierdut-o din clipa în care am renunţat să mai trăiesc.