Once more you open the door.

Sfârşit de iarnă.
E o noapte rece de februarie. Vântul bate puternic în geam. Beau un pahar de vin alb şi încerc să-ţi scriu.

Uneori, în liniştea nopţii, în acest sfârşit de iarnă ce aduce ultimul îngheţ, parcă aud un ecou răsfrânt din acea noapte. Durează doar o clipă. Apoi rămâne doar vântul. Şi-o linişte apăsătoare.

Nu ştiu de ce îţi scriu în noaptea asta. Cuvintele mele nu vor ajunge niciodată la tine. Nu vei şti niciodată că sunt, că apari în scrierile cuiva, că te-am creat într-un personaj nemuritor. Că vei rămâne mereu aici.. în aceste rânduri pe care ţi le-am scris în nopţi friguroase de iarnă, de multe ori cu lacrimi în ochi.








...Dar tu ai rămas într-o iarnă târzie, pe notele unui cântec nostalgic, într-un ocean de lumini. Era o noapte cu stele, cu zgomote şi fum şi visele mele.

Uneori, mă întreb dacă te voi revedea într-o zi şi cum va fi lumea atunci. Probabil că va fi schimbată.
...Nici cer cu lumini nu va mai fi, nici muzică, nici vise.
Vei fi doar un străin, doar un chip şters din mulţime, ce-a stat în visele mele pentru un timp. Doar un străin al cărui ecou s-a stins.

Îmi iau rămas bun, amintirea mea.
Nu ai ce să cauţi aici,
nu-i locul tău.





Nu am cum să te ţin în viaţă. Te stingi încet precum un asfinţit.
Trebuie să pleci.
Trebuie să te las să pleci.

Va rămâne în urma ta doar praf, 
doar primăvară, 
doar frunze bătute de vânt,
doar linişte.

Îmi iau rămas bun de la gară. 
Nu mai pot să aştept. Mă transform în toamnă.






Iau primul tren.. să mă ducă departe, atât de departe de tine, să uit că ai fost, că nu mai eşti şi că nu vei fi vreodată.
Iau primul tren, să mă ducă departe, spre alte vise şi poveşti, departe de acea noapte, de acea iarnă în care te-am aflat, în care te-am trăit şi cântat.

Nu mai pot să aştept în gara asta pustie, de nicăieri.

Îmi iau rămas bun de la munţii de la orizont unde se aflau visele mele.
Îmi iau rămas bun de la tumultul izvoarelor.
Şi de la râul ce ducea cu el toate dorurile mele, izbindu-se de pietrele din albia lui.






Îmi iau rămas bun, iubitul meu, de la gară, de la peronul în care te-am aşteptat într-o iarnă târzie, unde ţi-am auzit glasul stingându-se în sunetul vântului şi-al trenului care se auzea de departe, dar care n-a mai ajuns niciodată.


Rămas bun,
amintirea mea.

"Numele meu este Marie.

N-am trecut, nici viitor.

Am doar prezentul din această gară pustie.

Şi câteva vise şi amintiri ascunse prin valiză."

"Doar acele clipe fugitive, din întreaga mea viaţa, 

au rămas neatinse în sufletul meu."

,,Era întuneric, tu cântai cu ochii închişi 

şi eu te priveam printre fumul de ţigară, căutându-te.

Te fixam cu ochii absenţi, cu un vag surâs în colţul gurii, 

amar, ca o nebună dintr-un 

spital de nebuni. 

Dar lumină nu mai era, 

o căutam zadarnic, 

Nici cer nu mai era. 

Era doar un ecou sfărâmat în noapte 

ce-a devenit  

depărtare."

"În urma ta,

 lumina a căzut pe coridoare goale

 şi-a pierit.
A rămas doar ploaia. 

Şi fumul de ţigară. 

Şi aceste rânduri şterse de timp."

"Cât de departe îmi eşti astăzi!

Dar tu nu exişti. 

N-ai fost niciodată. 

Mă lupt cu absenţa ta 

şi-aş vrea să-ţi dau viaţă,

Să te aduc la lumină din întunericul

în care te-ai scufundat.

 Dar ai plecat cu iarna 

Şi mi-ai devenit nemuritor.

Te-am transformat în  toamnă, 

în Dor, 

în vise, 

în sunetul ploii,
 hai, fă-mă cântec."

"Poate că destinul 

ne va intersecta drumurile 

într-o zi.

Din clipa în care te-am aflat 

şi te-am pierdut 

nu-mi mai găsesc liniştea. 

Nici locul.

Simt că mă învârt în gol, 

în derivă, 

fără niciun punct de sprijin 

şi mai am puţin şi cad în abis, 

în spaţiul acesta 

dintre noi."

"Am vrut să mi te smulg 

din suflet 

şi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte. 

În zadar, 

în zadar..

Da, iubitul meu,

Stă neantul între noi."

"Sunt bolnavă 

Şi refuz să mă vindec. 

Şi tu nu ştii, 

Nu ştii că eşti aici, în visele mele.

Nu ştii că eşti la fiecare pas 

pe care-l fac.

E pustiu aici, 

Vântul bate puternic în geam

Şi-mi şopteşte 

Că nu eşti.

Uneori, mi se pare că aud un ecou stins 

din acea noapte. 

Dar e doar vântul.

şi iarna.

 Tu îmi eşti infinitul.

Am fi putut fi."

"Atunci când ai plecat, 

am început să râd ironic,

 meschin, plină de otrava lumii. 

Râsul mi-a devenit un ţipăt răsfrânt 

în propriul ecou.

 Atunci am înţeles 

cât gol ai lăsat în urma ta.

Cât frig."

"Lasă-mă aici.. 

în spitalul ăsta 

de nebuni

în care mi-am închis trăirile. 

Nu vreau să mai deschid ochii. 

Căci doar aşa,

în întunericul deplin,

Te văd.

Te simt."

"Poate că în ziua 

în care te voi revedea, 

zidurile se vor prăbuşi

Şi voi putea să merg mai departe.

Şi voi zări din nou

lumina de la capătul coridoarelor goale...

şi voi auzi din nou 

muzica."

"Am coborât în staţie

şi pentru o clipă, 

mi-am imaginat

că eşti pe celălalt peron, 

făcându-mi cu mâna 

şi zâmbindu-mi trist.

Apoi, metroul, în viteza lui, 

ţi-a şters chipul 

Şi nu mai eşti..

Şi nu mai sunt."

"Nu mai văd decât întunericul, 

nici muzică nu mai e 

şi stinsă e orice lumină.

Visele-mi sunt făcute din pulbere 

şi dispar în pulbere. 

Sunt nopţi fără stele 

şi zile fără răsărit; 

nici vinul nu mai are gust, 

nici ploaia nu-mi mai cântă.

 Sting ţigara nervos 

şi-mi privesc chipul palid în oglinda jegoasă.

 Strălucirea mi-e bolnavă 

şi universul a încremenit. 

Te-am scris aici..

Să rămână întipărit

Pe veci,

Numele tău."

"Ah, strânge-mă în braţe, 

Atât de tare încât 
Să nu mă mai trezesc 

Şi să văd 

Că nu mai eşti,
Că nu mai sunt."

"Mi-ar trebui un secol 

pentru a ajunge la tine şi poate şi mai mult.
Mi-ar trebui un secol pentru a-ţi spune 

ce-am simţit în acea clipă
din veşnicie..
Când te-am strâns în braţe,
într-o noapte de iarnă,

 cu cerul aprins şi miracole,
tremurând de teamă ca un copil 

în întuneric 

ce-a descoperit stelele."

,,Hai, vino

Şi spune-mi 

Că sunt doar o copilă

a toamnei..

Cu iarna în suflet

Şi visele unei nopţi de vară."

Ianuarie/Februarie 2016

Every night in my dreams I see you, I feel you.

E o fericire tristă.. 

Un vis amar şi tulbure. 

Un dor cumplit.

Lacrimile se sting,

inima-mi amuţeşte.

Se face linişte şi-n acea tăcere deplină,

parcă aud valurile agitate şi reci

ce poartă în adâncul lor o poveste.

...Ce dăinuie de mai bine de un secol.

Titanic nu este doar un film. Este o stare.

...Dragostea ne poate atinge o singură dată

Şi ne poate părăsi o viaţă

Şi niciodată să nu o părăsim

până nu vom mai fi.

Eşti aici...

Nu mai mi-e frică de nimic.

Şi ştiu că inima mea

va continua să bată.

Vom sta aşa pentru totdeauna,

Eşti salvat în inima mea

Şi inima mea va continua să bată.

Tot mai dor mi-e, acum, de esente de frig, Peste-un rau inghetat, catre lume sa strig.

O zi de primăvară mohorâtă, tristă, apăsătoare. Stătea să plouă.

O apăsa, o sufoca, o descompunea.

Respira adânc, obosită.

Inima îi bătea adormită, încet, stinsă.

Ceva, precum o piatră grea, îi apăsa pe piept, pe suflet şi n-o lăsa să respire.

Era palidă, rece, părea bolnavă.

În ochii ei arşi, trişti, resemnaţi, părea că s-a stins ceva. Nu mai erau ochii aceia însufleţiţi, senini, care străluceau odinioară.

Undeva, în colţul gurii, se citea un surâs ironic.

I se citea pe întregul chip rânduiala aceea cuminte de moarte.

Privea pierdută la trecători.

Un bătrânel care mergea încet, de braţ cu nepotul lui, un cuplu de îndrăgostiţi care mergeau grăbiţi şi străini, copii care ieşeau de la şcoală gălăgioşi şi fericiţi, doi bătrânei care se ţineau de mână şi treceau pe sub un tei.

Maşini, tramvaie, sunetul vântului printre crengi.. zgomotul vieţii şi lumii care nu stă în loc.

Încercă să ghicească viaţa acestora, s-o pătrundă, să se transpună în altă existenţă, în altă poveste, să uite de a ei. Să se piardă în alte lumi.

Ce fericiţi îi păreau aceştia! Bătrânul va ajunge acasă şi îşi va creşte nepoţelul până nu va mai fi.

Cei doi îndrăgostiţi îşi vor da seama de înstrăinarea lor şi o vor lua pe alte drumuri ori vor încerca să se salveze.

Copiii vor ajunge acasă şi-şi vor continua copilăria, un cântec al vieţii ce ei i se pare acum un vis nebulos.

Iar cei doi bătrânei vor trăi fericiţi până vor muri în patul lor cald, povestea lor dăinuind în timp.

Şi totuşi, ceva trist, apăsător i se păru în vieţile acestora, în paşii lor monotoni răsunând pe caldarâmul rece în aerul primăverii.

Unde era acea flacără, ardoare, acel gust şi sens al vieţii?

I se păru deodată că existenţele acestora o sufocă, o plictisesc, o înăbuşă.

Totul era anost, searbăd, cotidian.

I se făcu milă şi îi compătimi pe aceştia.

Nu putea vedea miracolul din fiecare răsuflare, din fiecare lume ce se perinda prin faţa ei. De fapt, aceştia erau doar oglinda ei, ea se vedea pe ea în toţi aceşti oameni, erau doar nişte fantome ce apăreau la nesfârşit. Precum un ecou nestins.

Nu mai voia nimic. Nu mai avea niciun ideal, niciun vis.

Mânca, dormea, se plimba în neştire şi atât. Fiinţa ei însufleţită era acum ca acei zombii din tramvaie, teleghidaţi şi monotoni.

Începu să plouă. Se ridică să plece. Se plimba prin ploaie, simţea picăturile de ploaie cum se preling pe sub cămaşa ei, simţea parfumul florilor şi-al vântului cald de primăvară. Al lumii trezite la viaţă.

...În viitor, dacă o vei vedea pe stradă, în parcuri sau în cafenele, bându-şi cafeaua liniştită, mecanic, uitându-se în gol, o vei recunoaşte după ochii aceia stinşi şi pierduţi, care se uită prin tine, după mersul acela încet şi tărăgănat, clătinându-se ca şi cum i s-ar surpa pământul sub fiecare pas. O vei recunoaşte după aerul acela de fiinţă ce de mult timp a încetat să mai trăiască.

9 aprilie 2010