Tot mai dor mi-e, acum, de esente de frig, Peste-un rau inghetat, catre lume sa strig.

O zi de primăvară mohorâtă, tristă, apăsătoare. Stătea să plouă.

O apăsa, o sufoca, o descompunea.

Respira adânc, obosită.

Inima îi bătea adormită, încet, stinsă.

Ceva, precum o piatră grea, îi apăsa pe piept, pe suflet şi n-o lăsa să respire.

Era palidă, rece, părea bolnavă.

În ochii ei arşi, trişti, resemnaţi, părea că s-a stins ceva. Nu mai erau ochii aceia însufleţiţi, senini, care străluceau odinioară.

Undeva, în colţul gurii, se citea un surâs ironic.

I se citea pe întregul chip rânduiala aceea cuminte de moarte.

Privea pierdută la trecători.

Un bătrânel care mergea încet, de braţ cu nepotul lui, un cuplu de îndrăgostiţi care mergeau grăbiţi şi străini, copii care ieşeau de la şcoală gălăgioşi şi fericiţi, doi bătrânei care se ţineau de mână şi treceau pe sub un tei.

Maşini, tramvaie, sunetul vântului printre crengi.. zgomotul vieţii şi lumii care nu stă în loc.

Încercă să ghicească viaţa acestora, s-o pătrundă, să se transpună în altă existenţă, în altă poveste, să uite de a ei. Să se piardă în alte lumi.

Ce fericiţi îi păreau aceştia! Bătrânul va ajunge acasă şi îşi va creşte nepoţelul până nu va mai fi.

Cei doi îndrăgostiţi îşi vor da seama de înstrăinarea lor şi o vor lua pe alte drumuri ori vor încerca să se salveze.

Copiii vor ajunge acasă şi-şi vor continua copilăria, un cântec al vieţii ce ei i se pare acum un vis nebulos.

Iar cei doi bătrânei vor trăi fericiţi până vor muri în patul lor cald, povestea lor dăinuind în timp.

Şi totuşi, ceva trist, apăsător i se păru în vieţile acestora, în paşii lor monotoni răsunând pe caldarâmul rece în aerul primăverii.

Unde era acea flacără, ardoare, acel gust şi sens al vieţii?

I se păru deodată că existenţele acestora o sufocă, o plictisesc, o înăbuşă.

Totul era anost, searbăd, cotidian.

I se făcu milă şi îi compătimi pe aceştia.

Nu putea vedea miracolul din fiecare răsuflare, din fiecare lume ce se perinda prin faţa ei. De fapt, aceştia erau doar oglinda ei, ea se vedea pe ea în toţi aceşti oameni, erau doar nişte fantome ce apăreau la nesfârşit. Precum un ecou nestins.

Nu mai voia nimic. Nu mai avea niciun ideal, niciun vis.

Mânca, dormea, se plimba în neştire şi atât. Fiinţa ei însufleţită era acum ca acei zombii din tramvaie, teleghidaţi şi monotoni.

Începu să plouă. Se ridică să plece. Se plimba prin ploaie, simţea picăturile de ploaie cum se preling pe sub cămaşa ei, simţea parfumul florilor şi-al vântului cald de primăvară. Al lumii trezite la viaţă.

...În viitor, dacă o vei vedea pe stradă, în parcuri sau în cafenele, bându-şi cafeaua liniştită, mecanic, uitându-se în gol, o vei recunoaşte după ochii aceia stinşi şi pierduţi, care se uită prin tine, după mersul acela încet şi tărăgănat, clătinându-se ca şi cum i s-ar surpa pământul sub fiecare pas. O vei recunoaşte după aerul acela de fiinţă ce de mult timp a încetat să mai trăiască.

9 aprilie 2010