Uneori, îmi amintesc de tine. Apari dintr-o clipă suspendată în timp şi parcă aud muzica.
Sunt simple momente când stau pe scaun în metrou şi privesc la lumea din jur. Amintirea ta îmi cutremură liniştea şi oamenii posomorâţi din faţa mea mă privesc cum zâmbesc tâmp, din senin.
Azi, priveam în jurul meu la toate acele chipuri străine, palide, priveam la geamul întunecat al metroului, la contururile pe care le lăsa în urmă; priveam liniştea şi zgomotul şi pe toate acele vieţi şi poveşti necunoscute din metrou.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, fără să-mi dau seama.. şi-am vrut să ţip. Am stins durerea adânc în mine şi-am zâmbit amar. Ca o nebună condamnată să trăiască realitatea.
De-ai şti cât te gândesc, cât te trăiesc, cât de prezent îmi eşti. Dar acea noapte e doar un vis acum. Am aflat fericirea, am privit-o drept în faţă, am auzit-o, după sunetul paşilor atunci când a plecat.
Am coborât în staţie şi pentru o clipă, mi-am imaginat că tu eşti pe celălalt peron, făcându-mi cu mâna şi zâmbindu-mi. Apoi, metroul, în viteza lui, ţi-a şters chipul şi nu mai eşti şi nu mai sunt. Visul n-a putut să meargă mai departe..
şi totuşi,
te-am simţit.
Nu mai văd decât întunericul, nici muzică nu mai e şi stinsă e orice lumină. Toamna din inima mea şi-a pierdut glasul, sufletul copilăria, iar visele-mi sunt făcute din pulbere şi dispar în pulbere. Sunt nopţi fără stele şi zile fără răsărit; nici vinul nu mai are gust, nici ploaia nu-mi mai cântă. Sting ţigara nervos şi-mi privesc chipul palid în oglindă. Strălucirea mi-e bolnavă şi universul încremenit. Am văzut drumul începuturilor şi al sfârşiturilor şi-am simţit clipe ce mă aşteptau înainte de a ajunge la ele.
Am multe pagini scrise în adâncul fiinţei mele. Pe o filă, te afli şi tu, întipărit pe veci numele tău.
Ah, strânge-mă în braţe, atât de tare încât
să nu mă mai trezesc şi să văd că nu mai eşti,
că nu mai sunt.
Un secol şi mai mult mi-ar trebui pentru a reda în cuvinte acea clipă
din eternitate..
când te-am strâns în braţe,
într-o noapte de iarnă,
tremurând de teamă ca un copil în întuneric.
..M-am trezit pe peron din vis, m-am trezit pedepsită să trăiesc realitatea, oameni în jurul meu, zgomote, voci, tăceri, sunetul vieţii.
Ai dispărut în întunericul viselor mele şi mi-am continuat drumul.
Te-am trăit ca pe un vis fragil care n-a devenit,
care a făcut loc altuia,
care s-a dat la o parte,
surprins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu