Plouă parcă de două vieţi.
Cerul e gri şi mă apasă. Văd pe fereastra mare a camerei mele o imagine dezolantă a unui cartier uitat. E pustiu aici acum. Mulţi au plecat peste mări spre un viitor mai bun.
Privesc la casele mohorâte, la străzile lugubre şi pustii. De-ar fi un tablou, aş crede că e o imagine surprinsă de la capătul lumii. Aş crede că artistul a vrut să surprindă într-o singură pictură toate dorurile, toate visurile năruite, toate speranţele înecate într-o ploaie fără început şi fără sfârşit.
Miroase a ploaie, a fum de ţigară, a iarnă târzie, a tine.
Pe străzi e linişte, în oraş e linişte, sunt doar umbre şi tăceri..
Azi m-am trezit din somn cu sunetul ploii în urechi.
O ascult tăcut, e muzica mea preferată. Ascult sunetul pe care copacii îl cântă în bătaia vântului şi-mi amintesc de tine.
Plouă în timp de iarnă.Plouă cu vise, cu şoapte, nostalgic.
.
Nici nu mai ştiu pe cine aştept. Am aflat că nu exişti. Că n-ai fost niciodată. Dar voi ucide această realitate şi-o voi arunca în ploaia aceasta ce-mi aparţine.
Îmi beau cafeaua amară şi aerul miroase a tine.
Era întuneric, tu cântai cu ochii închişi şi eu te priveam printre fumul de ţigară; te fixam cu ochii absenţi, cu un vag surâs în colţul gurii, amar, ca o nebună dintr-un spital de nebuni. Voiam să iau acea clipă cu mine. Dar lumină nu mai era, o căutam zadarnic, nici cer nu mai era. Era doar un ecou sfărâmat în noapte ce-a devenit depărtare.
În urma ta, lumina a căzut pe coridoare goale şi-a pierit.
A rămas doar ploaia. Şi fumul de ţigară. Şi ceasul încremenit în loc.
Cât de departe îmi eşti astăzi!
Dar tu nu exişti. N-ai fost niciodată. Mă lupt cu absenţa ta şi-aş vrea să-ţi dau viaţă, dar ai plecat cu iarna şi mi-ai devenit nemuritor.
Te-am transformat în dor, în vise, în sunetul ploii,
hai, fă-mă cântec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu