Toate trăirile mi-au fost condamnate la moarte. La sinucidere timpurie. Iubirea mea fragilă a crescut din încheieturile mele, menită să se stingă, închisă într-un ospiciu. Visele mele cu tine au fost încătuşate într-o cămaşă de forţă, născute pentru a-şi găsi sfârşitul în teamă, laşitate, imposibil. Să nu mai fie libere, să fie suprimate. Jos cu sentimentele inutile! Sunt bolnavă şi refuz să mă vindec. Şi tu nu ştii, nu ştii că eşti aici, în visele mele.
E pustiu pe aici şi uneori mi se pare că aud un ecou stins din acea noapte. Nu vreau să cred că nu eşti. Tu îmi eşti infinitul şi m-ai lăsat cu iarna asta fără sfârşit. Am fi putut fi liberi în adâncul viselor mele acum internate.
Atunci când ai plecat, am început să râd ironic, tare, meschin, plină de otrava lumii. Râsul mi-a devenit un ţipăt răsfrânt în propriul ecou. Atunci am înţeles cât gol ai lăsat în urma ta.
De fapt, tăceam. De câte ori în spatele unui zâmbet stins nu se ascunde un ţipăt frânt?
Lasă-mă aici, în spitalul ăsta de nebuni, în care mi-am închis trăirile. Nu vreau să mai deschid ochii. Căci doar aşa, în întunericul deplin, tu eşti aici. Vreau să sfărâm realitatea şi să te creez la nesfârşit. Căci ai devenit un contur neclar şi mă tem că te pierd din nou.
Poate că în ziua în care te voi revedea, zidurile se vor prăbuşi, voi zări din nou lumina de la capătul coridoarelor goale şi voi auzi din nou muzica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu