So let the light guide your way hold every memory

Plouă. 

Şi cerul e luminat de fulgere.

Şi pomii dansează ameţiţi de ploaia aceasta de început de vară ce aduce cu ea nostalgia.

Găsesc linişte în ploaie.

Îmi aud ecoul frânt în tunetele fără sfârşit. Sunt cântecele inimii mele ce încă mai strigă atunci când începe să plouă. Cândva, când eram copil, mă temeam de ele. Săream speriată şi urlam amorţită, punânu-mi mâinile la urechi.. până în ziua în care o ţigancă bătrână mi-a descântat. Mi-am aruncat temerile la o răscruce de drum.
Îmi par două vieţi de atunci.

Am învăţat să le iubesc. În zgomotul cumplit nu mai simt nelinişte sau primejdie, ci doar pace. Căci ele vin cu ploaia. 
..Mă regăsesc în tunetele asurzitoare cum mă regăsesc în înfrigurările vieţii.



........

Ce neliniştită şi frumoasă poate fi viaţa!
Şi atât de scurtă.
Azi te simţi tânăr şi crezi că ai tot timpul din lume pentru a trăi.
Mâine îţi dai seama că viaţa a trecut pe lângă tine.
Ca ploaia aceasta de vară.


Am privit în ochi o fiinţă ce aproape că-şi dădea ultima suflare.
Era mai mult moartă decât vie. Am văzut doar o urmă de însufleţire pe cale să se stingă. Precum o stea ce păleşte şi se pierde în întunericul fără fund.
În ochii ei cuvântul ,,tristeţe" păleşte.
Era mai mult decât atât. Mai mult decât durere, mai mult decât suferinţă ori resemnare. Mai mult decât orice trăire pământească. Era ceva neverosimil, din sfâşierea morţii.
Nu mai putea vorbi sau să se mişte.
Şi-n acea agonie apăsătoare, când de abia îşi putea întoarce capul şi privirea, când de abia putea respira, avea puterea să te privească fix în ochi, să-şi ridice cu greu capul într-o încercare de a te lua în braţe, să întindă mâna spre oameni, să o strângă în palma ei, să o sărute, să plângă. Avea nevoie de oameni mai mult ca niciodată. Ar fi vrut să spună ceva, orice, să se ridice, dar tot ce se auzea era doar un ţipăt frânt.
Dacă o întrebai ce o doare, îşi punea mâna în dreptul inimii.






Citeai în toată acea sfâşietoare tristeţe dorinţa de iubire, de viaţă, de căinţă, de binecuvântare, de iertare. De lumină. De lumină.
Cred că de abia în ultimele clipe înţelegem cu adevărat sensul vieţii.

După ce am ieşit din încăpere, am surprins-o cum şi-a dus mâna la frunte pentru a atinge mângâierea altor mâini.

Nu voi uita niciodată acea imagine pe care o voi purta pentru totdeauna cu durere. 
..Dar care îmi va aminti mereu cât de fragilă şi scurtă e viaţa, că oricât de tânăr ai fi, soarele va apune într-o zi.. şi cât este de necesar să trăieşti clipele care nu se mai întorc.. Şi să nu-ţi neglijezi sufletul, nici drumurile pe care alegi să mergi.
Căci o singură viaţă ai.

So far away, but still so near, The lights go on, the music dies.

-Nu ştiam nimic despre ai tăi.

-Nici eu nu ştiu povestea ta.

-Bine, nici nu mă interesa pe atunci, dar distanţa asta f*** visele.

Ah, nu ştii?

Şi ne-am înţeles aşa bine, fără ca măcar să ne cunoaştem complet.

Chimie..

-Exact, de parcă ne ştiam deja.

-Da.. Fk, mă iau fiorii..

-De ce?

-Nu ştiu.

Mi-e frig.

-Zi-mi povestea ta.

-Serios?

Adică cel puţin ştii că sunt orfan?

-Nu.. adică m-am gândit la asta, dar mi-a fost teamă să te întreb..

-Sunt cel mai mândru orfan.

Am stat în plasament la o familie bogată, voiau să mă adopte, dar când eram mic eram destul de isteţ şi nu am vrut niciodată să am alţi părinţi decât cei naturali.

Aşa că la 16 ani am fugit de la ei şi m-am mutat în F., m-am apucat de şcoală din nou, am pierdut un an atunci când am fugit.

Anturajul la început era cu cei mai ganja boschetari ever. Am ajuns să fur motorină, să fac arest, noroc că eram minor.

-Doamne, dar cum ai făcut? Ai fugit la întâmplare şi ai ajuns acolo?

-Da, stăteam pe E85, care duce exact acolo.

Am băgat legale până am avut probleme cu un pulmon. De atunci am rărit-o.

Am cunoscut-o pe M. M-am împrietenit cu un drogălău, am stat cu el un an de zile, era o cocină apartamentul lui, uşa o prindeam cu scândura. Au intrat mascaţii peste noi, ne-au spart uşa şi nu ne-au plătit daune. Ăla s-a tirat în Italia. I-am dat şi telefonul meu. Îl sun şi îi zic că soră-sa a schimbat uşa cu totul, îmi zice ,,Intră pe balcon, ce-i cu tine, nu e prima dată".

Vreo 3, 4 zile am stat în transă, dezamăgit, ca un câine..

Noroc că mă mai alina M. Fura mâncare din casă, bani.. Mă-sa nu era de acord cu mine, eram puţin cam renumit pentru orăşelul ala.. mă-sa fiind şi vânzătoare la un non-stop, de-acolo ne luam ocb şi drojdeală.

M-am întors la familia mea ,,adoptivă". Erau plecaţi. ,,Bunica" era acasă, avea boală pe mine, urma să fiu moştenitor şi nici măcar nu eram din sângele lui fi-su. 

Am ajuns să muncesc pentru ,,unchiul" meu la livadă. 

La Vultureşti era livada. Se întâmpla să fie chiar vara.

-Povestea ta zici că e din cărţi.

-După o vară de muncit ca sclavul mi-am strâns bani, mi-am luat garsonieră şi de atunci totul a venit de la sine.

-Ce ciudată e viaţa, unde te poate duce..

Zi-mi despre părinţii tăi..

-Pe tata nu l-am cunoscut niciodată, mama nu e moartă, adică nu ştiu sigur, doar că aşa o consider eu, mă linişteşte..

-Cum ai ajuns aşa singur pe lume?

-Amintirile mele cu mama sunt pline de infracţiuni.

Îi cam plăcea viaţa şi aveam mereu câte un alt ,,tată". Era deşteaptă, îi fraiera de bani şi apoi fugeam.

Eram la Constanţa, stăteam în gazdă la o bătrână, când mama nu s-a mai întors într-o zi. Am aşteptat-o şi plâns cu poza ei câteva zile, apoi am ajuns în plasament. Şi de aici, povestea o ştii.

...................

După ce ţi-am ascultat povestea atât de tristă, am simţit că o parte din mine a ştiut-o mereu. Ca şi cum aş fi trăit-o şi eu. E ciudat, B. Nu te cunosc, dar ai fost mereu aici. Poate chiar dinainte să ştiu că exişti.

Uneori, îmi făceam vise. Cum mi-ai spus tu cândva ,, Visele te motivează, îţi dau speranţă, te fac să ai un scop mai special."

Cum ar fi lumea fără vise?

Visam că ne întâlnim într-o zi și că fugim în lume.. oriunde ne vor purta paşii şi viaţa. Visam că vom străbate munţi şi mări şi oceane.. Că vom adormi pe un munte, întinşi pe iarbă, sub cerul înstelat, spunându-ne poveştile şi bând un vin bun.

Visam apoi că vom dansa pe o plajă îndepărtată, lângă un foc, în briza mării.

Visam că vom cunoaşte oameni şi cele mai îndepărtate şi magice locuri, că ne vom cunoaşte pe noi înşine, că vom trăi clipe, că vom scrie cărţi la un birou scorojit de timp, într-un orăşel îndepărtat şi ploios, printre fum de ţigară şi Hemingway şi tot ce-i mai frumos într-o toamnă.
Că tu vei fi povestitorul şi eu actriţa din piesa noastră pe care va cădea în curând cortina.
Vezi până unde te pot purta visele, B?

E un miracol când întâlneşti pe cineva cu care simţi că ai o ciudată înrudire sufletească, căruia îi simţi sufletul de parcă ar fi smuls din al tău. O amintire strânsă până la durere de sufletul tău…

E un miracol când există un spațiu magic care vă reunește, oriunde vă aflați.

Nu visez să-ţi fiu iubită, nu visez o viaţă lângă tine, ci doar vreau să-ţi spun cât de puternică este legătura dintre noi doi, dintre două fiinţe pe care i-a despărțit viața, oamenii și destinul.

Poate că viața, cu ațele ei invizibile, țese o poveste al cărei final aparține doar propriilor decizii…

Nu râde, ştiu că pare lipsit de sens şi absurd. Dar, într-un fel, simt că ştii şi tu la fel de bine ca mine.

Sper că viaţa te va duce în cele mai frumoase locuri şi-n cele mai frumoase poveşti. Şi sper să nu-ţi pierzi niciodată acea strălucire. 

Eşti puternic cum mulţi nu vor fi.

Ești minunat și bun. 

Îți voi simți mereu absența chiar dacă nu ți-am avut niciodată prenzența.

Vei rămâne mereu aici, 
o parte din mine, vechi prieten.

Aimee

It's been a long day without you, my friend.

..It's been a long day without you, my friend

And I'll tell you all about it when I see you again.

 Eram în drum spre facultate. Stăteam în maşină şi priveam absentă pe geam la străzi, la oameni, la clădiri vechi ce le lăsam în urmă. 
Un gând m-a cutremurat. 

Mi-a trecut prin cap dacă îl voi revedea şi această imagine mi-a trecut prin tot corpul şi prin toată fiinţa, străpungând-o.
Am tresărit, speriată.

Mi-am spus:

Ah, nici măcar nu mai visez să mai fiu al lui!

Tot ce-mi doresc este să-l mai văd.

Dacă îl voi revedea,
după atâta timp?

E cu putinţă?

Când am ajuns la facultate, m-am repezit pe o bancă şi mi-am aprins o ţigară. Am privit în spatele meu, departe, spre clădirea facultăţii unde erau alte bănci. Obişnuiesc să privesc de la distanţă, să găsesc din ochi cunoscuţi.

Era cam pustiu, doar câţiva studenţi.

Pe o bancă, stăteau cu spatele la mine doi îndrăgostiţi.

Imaginea aceea m-a izbit şi pentru o clipă am crezut că sunt doar într-un somn din care mă voi trezi.

Am recunoscut-o pe prietena lui din profil, apoi l-am privit şi pe el.

Semăna atât de bine cu el!

Dar nu, nu putea să fie real! Imaginaţia îmi juca feste.

Fără să mă mai gândesc, m-am ridicat şi m-am repezit pe banca de lângă ei care era liberă.

Inima mi s-a oprit în loc

şi cred că si lumea

pentru o clipă.

Era el!

Parcă visam.

Şi totuşi, toată fiinţa mea mă pregătise în urmă cu o oră, în autobuz,

strigându-mi

că îl voi revedea.

Poate că există un spaţiu magic între două fiinţe, care le reuneşte, le apropie paşii, le avertizează, le împiedică una de alta.

Mâinile au început să-mi tremure pe ţigară, fără să le pot controla. Nu mă mai puteam gândi la nimic. Mi-am ascuns mâna cu ţigara, ţinând-o cât mai lipită de corp şi de bancă.

.... Doamne, de ce mă tulbură atât?

De ce nu pot părea detaşată şi mândră? aşa cum am visat de atâtea ori..

De ce m-am făcut mică, mică

dorind să dispar?
Credeam că l-am uitat.

Şi mâinile acestea cu care odinioară îi scriam,

cu care îl căutam în nopţi reci,

de ce îmi tremură, sfârşite?

De ce s-a făcut atât de frig? Ce s-a schimbat, într-o clipă, în jurul meu şi pe lume?

De ce nu întoarce privirea, încă puţin, aici, în stânga lui..

să vadă o fată, cea mai mică fată a lumii, tremurând de frig 

şi de spaimă şi de fericire tristă?

Atât m-am temut de ziua această,

şi iat-o, a sosit!

Îi auzeam vocea, atât de familiară, vocea lui mă liniştea..

era atât de aproape de mine

şi totuşi atât de departe.

Respiram acelaşi aer de primăvară ce se stinge

şi totuşi,

totuşi eram doar doi străini acum.

Nişte străini ca atunci când ne-am văzut prima oară

şi stătea chiar lângă mine.

Dar nu mai era iarnă şi nici noi nu mai eram la fel.

Acelaşi scenariu se repeta, ca într-un film prost, în care personajele au uitat să mai joace şi şi-au lăsat piesa în voia sorţii.

Şi cortina a căzut mult prea devreme,

făcându-le să dispară

în suflul primăverii.

Nu s-a uitat la mine o clipă. Cum era să se uite?

Am vrut să mă ridic şi să plec, să trec prin faţa lui,

dar eram amorţită.

Nu mă mai puteam mişca.

Atât m-am temut de această zi, în care îi voi zări, unul lângă altul, aşa cum i-am văzut prima oară..

Şi uite,

povestea se termină

la fel cum a început.

Tremurul mâinilor a încetat de abia când a plecat.

Ah, Doamne, de ce mi-e scris ca oamenii care-mi fac inima să tresară cu adevărat să nu mă poată vedea şi să plece?

De ce mi-e dat să-mi găsesc inima doar în locuri întunecate şi reci

şi străine,

unde nu am loc?

De ce mi-e dat să iubesc doar himere care dispar în noapte?

Merit să fiu iubită. Să simt cum e să fii iubită de cineva.

Ce sentiment ciudat!

Încep să-mi revin. Să mă trezesc din întuneric, să mă vindec, să cresc.

Nici nu mai am timp să mă gândesc prea mult la sentimentele mele.

Şi poate că e mai bine aşa.

..Azi te-am revăzut, A!
Şi vreau să-mi iau

la revedere.

Pentru toţi cu care am râs n-o să plec niciodată/ Şi o să revin cu aceleaşi amintiri de fiecare dată.

Nu mi-a răspuns.

Nici a doua zi.

Nici niciodată..

Nu-l mai condamn.

Nu mă mai condamn nici pe mine.

Cred că am învăţat să uit. Să mă ridic, să mă scutur şi să plec, fără a mă mai bloca în trecut.

E prima oară când percep cu adevărat expresia: Nu merită. E prima oară când o simt.

E chiar stupid să plângi după cineva care nu dă doi bani pe tine. Pentru ca apoi să-ţi dai seama cât de proastă ai fost, irosindu-ţi timpul şi sufletul deja chinuit destul.

Şi după cine, mă?

Nu m-a iubit nimeni şi nu m-a cunoscut nimeni niciodată. Decât superficial, la suprafaţă, ceea ce e egal cu zero.

Şi da. O să încerc să mă fut fără a mai pune sentimente. Doar sex nebun, ţigara de după şi la revedere. Sau adio. Cum preferă.

Am 22 de ani şi-mi pierd la fel nopţile, bând vin-prietenul meu, fumând cu patos şi visând, aici, izolată de lume.

Nu-mi văd viitorul şi uneori, trăiesc senzaţia că dacă voi face un pas în el, voi cădea în gol.

Am uitat să fiu sinceră cu mine însămi ca atunci când eram copil şi-ţi scriam,

tot îţi scriam..

Cu cât creştem, cu cât se stinge copilăria, cu atât ne este mai greu să fim sinceri, transparenţi ca o apă de munte.

Am nevoie să mai copilăresc puţin în drumul meu spre maturitate.

Am nevoie de clipe,

de clipe de care îmi este atât de sete!

Am nevoie de un om.

Am nevoie de trăiri, de intensitate, de magie, de mister, de revelaţii,

de vise, de cunoaştere, de noroc,

de oameni. 

But the time has come to leave.

Eşti un laş.

Nu mi-ai răspuns.

Ca şi cum n-am existat niciodată.

Am aşteptat toată noaptea, printre paharele de vin care se tot goleau, printre fumul de ţigară ce mă sufoca, printre lacrimile lipsite de mine,

am aşteptat un semn..

Ce n-a mai venit.
O lună! O lună blestemată am aşteptat ziua aceasta
şi mi-a răspuns doar ecoul.

Am aşteptat stupid,

ca o drama queen, ca un miracol să te facă să apeşi pe nenorocitele de taste.

Eşti un nimic în faţa mea.

Îţi baţi joc de oameni fără regrete.

Crezi că dacă ţi-am fost doar o aventură, asta îţi dă dreptul să-mi calci pe suflet?

Am şi eu un suflet,

şi e vulnerabil, iubitule.

Aş fi fost recunoscătoare dacă nu stăteai cu mine o lună la poveşti, prefăcându-te că mă asculţi 

doar ca să mă bagi în pat.

Dar da,

e vina mea,

am fost din nou

atât de proastă!

..Azi-noapte, în timp ce stăteam cu perna pe faţă ca să nu-mi audă nimeni lacrimile jegoase, în liniştea din jur, şi-n timp ce te înjuram cu patimă, ah, ce bine îmi făcea! m-am luminat brusc.

Adevărul.. 

care era adânc îngropat în subconştientul meu,

a iesit la suprafaţă.

Prietena ta nu a aflat niciodată de noi doi. A fost doar un pretext ca să scapi de mine în aşa fel încât să nu mă răzbun şi să-i spun cum ne-am tras-o.

Aşa că m-ai lăsat să aştept ca o proastă, sperând că îmi voi da seama şi singură şi că te voi uita.

Dar eu nu sunt ca celelalte pe care le fuţi şi apoi le laşi. 

Dacă voiam, mi-o trăgeam cu oricine altcineva, care era liber.

Ce, credeai că eşti bărbatul fatal şi că doar tu exişti pe lume?

Dacă am făcut-o a fost pentru că eram subjugată iremediabil de tine.

Pentru că am pus botul la minciunie tale atât de frumoase! Şi pentru că sunt o fraieră.

Ştiu, iubitule. Ştiu că majoritatea bărbaţilor înşală şi cum tu eşti atât de tânăr şi necizelat, trebuie cumva să-ţi demonstrezi bărbăţia.
Ştiu, ţi-e frică să rămâi devotat unei singure femei pentru totdeauna.
Te sufocă şi te ucide încet liniştea placidă şi fericirea egală pe care ţi-o oferă toate zilele lângă aceeaşi femeie.
Când vei învăţa s-o faci, atunci vei cunoaşte iubirea. 

Azi-noapte am plâns toată liniştea asta, toată luna în care m-am chinuit să nu plâng. Nu te-am plâns pe tine. Până la urmă, eu am fost de vină. Eu sunt singura responsabilă că mi-am tăiat singură creanga de sub picioare.
M-am plâns pe mine însămi. Mi-am plâns decăderea. Mi-am plâns naivitatea. Mi-am plâns speranţele deşarte. Am plâns de ciudă pe destinul meu, pe alegerile mele, pe oamenii de care m-am împiedicat, pe sufletul ce mi l-am lăsat călcat în picioare de indivizi ca tine.

Dar plâsul acesta mi-a făcut atât de bine!

M-a eliberat.

Am adormit cu lacrimi uscate pe obraji. Am visat că era o petrecere, aniversarea mea. Stăteam la masă şi aveam flori de primăvară în mână şi în păr.

Erai şi tu prin peisaj, dar nu mă priveai.

Ai venit la mine la masă, străin, voiai să pleci.

M-am întins peste masă şi te-am sărutat pe obraz de rămas bun.

Mi-ai zâmbit forţat şi plin de vină. Şi ai plecat.

Şi cea mai frumoasă şi pură floare a căzut pe caldarâmul rece.

N-am mai luat-o înapoi.
Era murdară.

... M-am trezit în dimineaţa aceasta şi ploua. Nu te-am mai găsit nicăieri.