Nu mi-a răspuns.
Nici a doua zi.
Nici niciodată..
Nu-l mai condamn.
Nu mă mai condamn nici pe mine.
Cred că am învăţat să uit. Să mă ridic, să mă scutur şi să plec, fără a mă mai bloca în trecut.
E prima oară când percep cu adevărat expresia: Nu merită. E prima oară când o simt.
E chiar stupid să plângi după cineva care nu dă doi bani pe tine. Pentru ca apoi să-ţi dai seama cât de proastă ai fost, irosindu-ţi timpul şi sufletul deja chinuit destul.
Şi după cine, mă?
Nu m-a iubit nimeni şi nu m-a cunoscut nimeni niciodată. Decât superficial, la suprafaţă, ceea ce e egal cu zero.
Şi da. O să încerc să mă fut fără a mai pune sentimente. Doar sex nebun, ţigara de după şi la revedere. Sau adio. Cum preferă.
Am 22 de ani şi-mi pierd la fel nopţile, bând vin-prietenul meu, fumând cu patos şi visând, aici, izolată de lume.
Nu-mi văd viitorul şi uneori, trăiesc senzaţia că dacă voi face un pas în el, voi cădea în gol.
Am uitat să fiu sinceră cu mine însămi ca atunci când eram copil şi-ţi scriam,
tot îţi scriam..
Cu cât creştem, cu cât se stinge copilăria, cu atât ne este mai greu să fim sinceri, transparenţi ca o apă de munte.
Am nevoie să mai copilăresc puţin în drumul meu spre maturitate.
Am nevoie de clipe,
de clipe de care îmi este atât de sete!
Am nevoie de un om.
Am nevoie de trăiri, de intensitate, de magie, de mister, de revelaţii,
de vise, de cunoaştere, de noroc,
de oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu