So let the light guide your way hold every memory

Plouă. 

Şi cerul e luminat de fulgere.

Şi pomii dansează ameţiţi de ploaia aceasta de început de vară ce aduce cu ea nostalgia.

Găsesc linişte în ploaie.

Îmi aud ecoul frânt în tunetele fără sfârşit. Sunt cântecele inimii mele ce încă mai strigă atunci când începe să plouă. Cândva, când eram copil, mă temeam de ele. Săream speriată şi urlam amorţită, punânu-mi mâinile la urechi.. până în ziua în care o ţigancă bătrână mi-a descântat. Mi-am aruncat temerile la o răscruce de drum.
Îmi par două vieţi de atunci.

Am învăţat să le iubesc. În zgomotul cumplit nu mai simt nelinişte sau primejdie, ci doar pace. Căci ele vin cu ploaia. 
..Mă regăsesc în tunetele asurzitoare cum mă regăsesc în înfrigurările vieţii.



........

Ce neliniştită şi frumoasă poate fi viaţa!
Şi atât de scurtă.
Azi te simţi tânăr şi crezi că ai tot timpul din lume pentru a trăi.
Mâine îţi dai seama că viaţa a trecut pe lângă tine.
Ca ploaia aceasta de vară.


Am privit în ochi o fiinţă ce aproape că-şi dădea ultima suflare.
Era mai mult moartă decât vie. Am văzut doar o urmă de însufleţire pe cale să se stingă. Precum o stea ce păleşte şi se pierde în întunericul fără fund.
În ochii ei cuvântul ,,tristeţe" păleşte.
Era mai mult decât atât. Mai mult decât durere, mai mult decât suferinţă ori resemnare. Mai mult decât orice trăire pământească. Era ceva neverosimil, din sfâşierea morţii.
Nu mai putea vorbi sau să se mişte.
Şi-n acea agonie apăsătoare, când de abia îşi putea întoarce capul şi privirea, când de abia putea respira, avea puterea să te privească fix în ochi, să-şi ridice cu greu capul într-o încercare de a te lua în braţe, să întindă mâna spre oameni, să o strângă în palma ei, să o sărute, să plângă. Avea nevoie de oameni mai mult ca niciodată. Ar fi vrut să spună ceva, orice, să se ridice, dar tot ce se auzea era doar un ţipăt frânt.
Dacă o întrebai ce o doare, îşi punea mâna în dreptul inimii.






Citeai în toată acea sfâşietoare tristeţe dorinţa de iubire, de viaţă, de căinţă, de binecuvântare, de iertare. De lumină. De lumină.
Cred că de abia în ultimele clipe înţelegem cu adevărat sensul vieţii.

După ce am ieşit din încăpere, am surprins-o cum şi-a dus mâna la frunte pentru a atinge mângâierea altor mâini.

Nu voi uita niciodată acea imagine pe care o voi purta pentru totdeauna cu durere. 
..Dar care îmi va aminti mereu cât de fragilă şi scurtă e viaţa, că oricât de tânăr ai fi, soarele va apune într-o zi.. şi cât este de necesar să trăieşti clipele care nu se mai întorc.. Şi să nu-ţi neglijezi sufletul, nici drumurile pe care alegi să mergi.
Căci o singură viaţă ai.