It's been a long day without you, my friend.

..It's been a long day without you, my friend

And I'll tell you all about it when I see you again.

 Eram în drum spre facultate. Stăteam în maşină şi priveam absentă pe geam la străzi, la oameni, la clădiri vechi ce le lăsam în urmă. 
Un gând m-a cutremurat. 

Mi-a trecut prin cap dacă îl voi revedea şi această imagine mi-a trecut prin tot corpul şi prin toată fiinţa, străpungând-o.
Am tresărit, speriată.

Mi-am spus:

Ah, nici măcar nu mai visez să mai fiu al lui!

Tot ce-mi doresc este să-l mai văd.

Dacă îl voi revedea,
după atâta timp?

E cu putinţă?

Când am ajuns la facultate, m-am repezit pe o bancă şi mi-am aprins o ţigară. Am privit în spatele meu, departe, spre clădirea facultăţii unde erau alte bănci. Obişnuiesc să privesc de la distanţă, să găsesc din ochi cunoscuţi.

Era cam pustiu, doar câţiva studenţi.

Pe o bancă, stăteau cu spatele la mine doi îndrăgostiţi.

Imaginea aceea m-a izbit şi pentru o clipă am crezut că sunt doar într-un somn din care mă voi trezi.

Am recunoscut-o pe prietena lui din profil, apoi l-am privit şi pe el.

Semăna atât de bine cu el!

Dar nu, nu putea să fie real! Imaginaţia îmi juca feste.

Fără să mă mai gândesc, m-am ridicat şi m-am repezit pe banca de lângă ei care era liberă.

Inima mi s-a oprit în loc

şi cred că si lumea

pentru o clipă.

Era el!

Parcă visam.

Şi totuşi, toată fiinţa mea mă pregătise în urmă cu o oră, în autobuz,

strigându-mi

că îl voi revedea.

Poate că există un spaţiu magic între două fiinţe, care le reuneşte, le apropie paşii, le avertizează, le împiedică una de alta.

Mâinile au început să-mi tremure pe ţigară, fără să le pot controla. Nu mă mai puteam gândi la nimic. Mi-am ascuns mâna cu ţigara, ţinând-o cât mai lipită de corp şi de bancă.

.... Doamne, de ce mă tulbură atât?

De ce nu pot părea detaşată şi mândră? aşa cum am visat de atâtea ori..

De ce m-am făcut mică, mică

dorind să dispar?
Credeam că l-am uitat.

Şi mâinile acestea cu care odinioară îi scriam,

cu care îl căutam în nopţi reci,

de ce îmi tremură, sfârşite?

De ce s-a făcut atât de frig? Ce s-a schimbat, într-o clipă, în jurul meu şi pe lume?

De ce nu întoarce privirea, încă puţin, aici, în stânga lui..

să vadă o fată, cea mai mică fată a lumii, tremurând de frig 

şi de spaimă şi de fericire tristă?

Atât m-am temut de ziua această,

şi iat-o, a sosit!

Îi auzeam vocea, atât de familiară, vocea lui mă liniştea..

era atât de aproape de mine

şi totuşi atât de departe.

Respiram acelaşi aer de primăvară ce se stinge

şi totuşi,

totuşi eram doar doi străini acum.

Nişte străini ca atunci când ne-am văzut prima oară

şi stătea chiar lângă mine.

Dar nu mai era iarnă şi nici noi nu mai eram la fel.

Acelaşi scenariu se repeta, ca într-un film prost, în care personajele au uitat să mai joace şi şi-au lăsat piesa în voia sorţii.

Şi cortina a căzut mult prea devreme,

făcându-le să dispară

în suflul primăverii.

Nu s-a uitat la mine o clipă. Cum era să se uite?

Am vrut să mă ridic şi să plec, să trec prin faţa lui,

dar eram amorţită.

Nu mă mai puteam mişca.

Atât m-am temut de această zi, în care îi voi zări, unul lângă altul, aşa cum i-am văzut prima oară..

Şi uite,

povestea se termină

la fel cum a început.

Tremurul mâinilor a încetat de abia când a plecat.

Ah, Doamne, de ce mi-e scris ca oamenii care-mi fac inima să tresară cu adevărat să nu mă poată vedea şi să plece?

De ce mi-e dat să-mi găsesc inima doar în locuri întunecate şi reci

şi străine,

unde nu am loc?

De ce mi-e dat să iubesc doar himere care dispar în noapte?

Merit să fiu iubită. Să simt cum e să fii iubită de cineva.

Ce sentiment ciudat!

Încep să-mi revin. Să mă trezesc din întuneric, să mă vindec, să cresc.

Nici nu mai am timp să mă gândesc prea mult la sentimentele mele.

Şi poate că e mai bine aşa.

..Azi te-am revăzut, A!
Şi vreau să-mi iau

la revedere.