Există unele momente pe care vrei să le opreşti în loc şi să iei tot ce e mai bun din ele. Să le trăieşti cât mai intens, să fii cât mai prezent, căci ştii că nu vor mai fi niciodată. Decât în acea clipă unică. Chiar dacă vei mai avea ocazia să le repeţi, în acelaşi loc, cu aceiaşi oameni, ele nu vor mai fi la fel. Şi încerci să te agăţi de orice detaliu, gust, miros, ca să nu le uiţi, ca să nu se piardă căci de atâtea ori uităm atât de uşor. Şi dacă eziţi puţin, dacă nu eşti pe fază, le pierzi pentru totdeauna.
E ciudat cum, uneori, ne amintim de lucruri pe care nu le-am observat la timpul lor. Sau asupra cărora nu am fost atenţi, nu le-am acordat importanţă. Şi brusc, ne apar din întuneric şi ne iau prin surprindere, precum nişte revelaţii.
Ce ironic că exact ce ne dorim să uităm mai mult ne acaparează şi ni se fixează şi mai adânc în memorie! Dar deformăm, în timp, realitatea lucrurilor de care încercăm să ne amintim obsesiv. O construim după bunul nostru plac. Şi par mai reale, mai strălucitoare, mai vii ca niciodată. Dar ele sunt doar nişte iluzii... Atât de înşelătoare sunt amintirile! Sunt precum un contur neclar de pe luciul apei. Nu le mai vezi cu adevărat, nu le mai pătrunzi esenţa, nu le mai cuprinzi întregi, aşa cum au fost ele aievea.
Ciudat cum păstrăm în noi oamenii pe care i-am pierdut, precum nişte fantome pe care nu ni le mai poate lua nimeni. Astfel, ei rămân prezenţi, într-un fel sau altul, întreaga noastră viaţă. Cum ar mai putea cineva să ni smulgă din amintiri? Căci numai ceea ce am pierdut va fi al nostru pentru totdeauna.
Iar trecutul... El rămâne prin amintirile noastre. Ce înseamnă întâmplările dacă nu stări? Ce-ar mai fi ele fără trăirile noastre?
Uneori, mă întreb, ce farmec ar mai avea clipele dacă ele nu ar trece?
Efemeritatea lor e singura care le ţine în viaţă, le oferă eternitatea.
Singurul mod de a te bucura cu adevărat de clipe, de a le trăi intens, este să ştii că le vei pierde.
Şi ce ciudată e neputinţa oamenilor de a uita lucrurile care îi cutremură... Cât de uşor se pierde amintirea zilelor fericite!
Straniu cum timpul înfrumuseţează lucrurile trecute. Le dă o altă lumină.
Lucrurile pe care înainte nu le suportai, care îţi creau dificultăţi acum devin amintiri plăcute. Familiare. Chiar amuzante.
... Câtă voluptate se ascunde în amintirea clipelor nefericite care au trecut şi câtă durere în a-ţi aminti de clipele fericite, atunci când nu mai sunt! Căci te sufocă.
Amintirea fericirii ce-a trecut nu aduce niciun pic de alinare, nicio fărâmă de plăcere... Ea doar lasă un gol, doar un gust dulce amar, doar o tresărire exaltată a inimii care se pierde. Şi e nedrept să fie aşa.
Cât de importante
sunt amintirile!
Cum te pierzi în ele şi în tine,
pentru a te regăsi, mai viu şi mai întreg ca niciodată.
Cum un simplu miros, doar pentru o fracţiune de secundă, te poate reîntoarce în întunericul trecutului pentru a-l mai trăi încă o dată. Şi închizi ochii şi-l simţi,
pentru o clipă doar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu