There is no place for us in this fucked up world

Deschid geamul şi respir aerul curat. Miroase a iarnă şi a frig, a soare cu dinţi, a zăpadă, parcă ar fi la munte.

Miroase a posibilităţi şi noi şanse.

Îmi aprind o ţigară şi-mi beau cafeaua amară. De fiecare dată amară, pe care nu o îndulcesc niciodată. 

Azi simt că pot respira din nou aer curat, că nu mă mai sufoc.

Azi-noapte, te-am visat, A. 

Eram pe o plajă şi ne uitam cum valuri imense se îndreptau spre noi.

Mi s-au înmuiat genunchii şi m-am sprijinit de tine să nu cad în apa de sub picioarele mele, să nu mă ia valurile, să nu mă ia acel curent care mă ameţea. Nu ne mişcam din loc, eram prinşi şi fascinaţi de valurile uriaşe care se contopeau cu cerul negru şi veneau înspre noi destul de încet. Ca lucrurile acelea de care ţi-e atât de frică încât amorţeşti şi totuşi le aştepţi, cu o voluptate stranie. Precum o pierdere de sine. Era o linişte mută, totul încremenise în jur, nici vântul nu mai bătea. Dar era atât de frig încât nimic nu mai putea rezista.

Te-am luat de mână şi ţi-am zis să fugim, să încercăm măcar. Nu te-ai uitat la mine şi mi-ai dat drumul la mână. 

Am fugit speriată, apoi, după ce am părăsit plaja, m-am întors şi am tras de tine să vii şi tu. Dar stăteai neclintit, de parcă picioarele tale prinseseră rădăcini în nisip şi te făcuseşi unul cu plaja. Numele tău răsuna ecou în vis.

Brusc, marea ne-a luat pe sus şi ne-a lovit unul de altul. Te-am sărutat şi am închis ochii.

...Şi i-am deschis speriată. A fost doar un coşmar.

Poate că marea tulbure din visul meu semnifică uitarea. Căci doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul.

Azi-noapte, în timp ce beam un pahar de vin, mi-am dat seama cât de brusc şi uşor uităm oamenii care au însemnat atât de mult cândva.

Încet încet, nu te mai gândeşti atât de des, nu mai visezi decât ocazional, nu mai simţi cu aceeaşi intensitate toate amintirile voastre căci din lipsa de altele noi, ele se sting, timpul le şterge, se aşază praful pe ele. Se şterg detaliile, chipul, vocea, mirosul, gesturile, totul. Oricât te chinui să mai vibrezi când îl reconstitui în minte, în zadar. Trebuie să-l laşi să plece definitiv.

Şi ai vrea să mai simţi, că aşa eşti tu fraieră, te doare orice despărţire chiar dacă ea înseamnă doar uitarea unui om, să te desparţi de el din sufletul tău. Ce stupid. Să-l laşi să plece din visele tale.

Te-ai ataşat de asta, să-l porţi cu tine peste tot şi acum,

acum când nu prea îl mai găseşti nicăieri, trebuie să-ţi iei rămas bun. Să nu te mai minţi singură. 

Şi te simţi şi mai singură şi pierdută.

Uitarea vine lent, apoi te loveşte brusc. Ca depresia.

Brusc, într-o zi, ca azi-noapte, îţi dai seama că dacă l-ai vedea, inima nu ţi-ar mai bate de nebună, gata să-ţi sară din piept şi toate lucrurile din jurul lui, din jurul vostru, n-ar mai reprezenta simple decoruri, amănunte neimportante, cum reprezentau cândva, când el era lângă tine şi asta era tot ce contează.

Brusc, simţi, vag, că poţi cunoaşte şi alţi oameni interesanţi care să nu te plictisească, că nu e singura fiinţă mişto de pe lume care să te facă să te simţi vie.

Brusc, îl vezi cu alţi ochi, mult mai lucid şi rece, într-o lumină a realităţii ce te izbeşte şi te vindecă.

Apoi, în timp ce-mi beam vinul, am refăcut în minte toate momentele noastre, încă din ziua în care te-am văzut prima oară, în iarna aia rece şi gri, la ţigară, până în clipa în care m-ai sărutat şi-ai plecat ultima dată, în dimineaţa aia mahmură şi tristă în care nu-mi găseam ţigările. Imaginile poveştii noastre s-au derulat în faţa mea ca într-un film prost din care lipsesc secvenţe importante.

Am încercat să plâng, dar n-am mai avut lacrimi, am plâns prea mult înainte.

Am tresărit şi m-a încercat doar o senzaţie de scârbă şi plictis.

Da. M-am plictisit să te aştept să dai un semn, să mă chemi, să te văd iar. M-am plictisit de filmul ăsta uzat şi prost. M-am plictisit de mine.

Apoi, mi-am imaginat cum ar fi fost o altă variantă a poveştii. Ca tu să fii iubitul meu. Să dormim împreună. Să ne bem cafeaua dimineaţa sau seara. Să ne-o tragem des. Să facem curăţenie, acultând muzică. Să mergem la cumpărături. Să mergem la munte şi la mare, la părinţi, la rude, la prieteni. Să aşteptăm Crăciunul. Să ne plimbăm pe bulevard de mână, prin ploaie. Să ne uităm la filme mişto care să ne creeze un haos de idei. Să ne facem poze. Să ne facem planuri. Să ne îmbătăm şi să vorbim despre tot felul de gânduri ascunse şi interesante. Să ne refugiem în lumi imaginare şi jocuri psihice. Să ne certăm. Să fumăm. Să devină totul clar când ne aprindem o ţigară. Să contemplăm pereţii în timp ce râdem ca proştii. Să ne plictisim. Să ne consumăm. Să ne excităm. Să ne derutăm. Să ne cunoaştem. Să nu am niciun control asupra mea când sunt cu tine. Să fim geloşi. Să ştiu că mă înşeli şi să-mi bag pula. Să te înşel şi eu. Să mergem în cluburi, să ne facem praf şi să vrem să fim liberi. Să fiu dependentă de tine. Să învăţăm unul de la altul. Să evoluăm. Fiecare centimetru din mine să fie în fiecare centimetru din tine şi din camera noastră. Să te iubesc.

Mi-am imaginat toate astea şi pentru o clipă au părut atât de reale. Se zice că pentru a-ţi potoli puţin setea de a cunoaşte un lucru, de a atinge un vis, poţi s-o faci doar imaginându-ţi cum ar fi. Şi dorinţa nu te mai arde atât. O vezi în faţa ta ca şi cum ar fi materializată şi vie. Şi nu te mai atrage atât de mult pentru simplul fapt ca ai trăit-o deja, într-un fel. Cel puţin, aşa fac eu şi a mers de fiecare dată. 

Odată, mi-am imaginat cum ar fi să am mulţi bani, mulţi, cât să-mi ajungă două vieţi. Să am aşa, o maşină care face bani. Mi-am refăcut în minte cum aş fi ascuns-o, cum m-aş fi justificat că am toată averea aia şi era insuportabil să duc grija mereu, să mă ascund, să am grijă să nu-i pierd. Mi-am imaginat ce aş face cu ei, ce mi-aş lua, unde aş merge, şi visul a mers atât de departe încât m-a înăbuşit, m-a copleşit. Atâtea lucruri materiale care brusc au devenit fără însemnătate, goale, lugubre, sufocante. La sfârşitul visului, am rămas cu un gust amar şi m-am bucurat, într-un fel, că nu am toţi banii ăia. N-aş mai fi avut nicio dorinţă, niciun scop, niciun plan de a mai construi ceva, de a mai lupta pentru ceva, de a primi recompensa, le-aş fi avut pe toate şi m-aş fi sinucis. Sau poate aş fi aşteptat iubirea adevărată care n-ar mai fi venit, şi care oricum, n-avea nicio legătură cu banii ăia.

Aşa a fost şi cu tine.
Dacă s-ar fi întâmplat să te îndrăgosteşti de mine, n-am mai fi vibrat împreună. Aş fi amorţit.

Poate că a fost mai bine aşa. Doar o scurtă oprire în viaţa ta. Doar un popas. Doar o tovarăşă de băutură şi pierdere de sine, printre multe altele. Doar o ploaie scurtă de primăvară. Doar o ninsoare liniştită atunci când frigul dispare.

Poate că a fost doar un vis de care aveam nevoie, un vis între cei patru pereţi îmbibaţi de fum, deasupra Bucureştiului, vibrând pentru o clipă, în braţele unui necunoscut. Un vis din care azi m-am trezit.

Mi-am mai turnat un pahar de vin şi-am stat de vorbă cu tine, A.

Ţi-am spus că e timpul să pleci. Că te las să pleci din visele mele.

Că oricât de mult mi-ai umplut zilele şi nopţile şi le-ai dat un sens, a venit momentul să te uit şi să merg mai departe.

Căci eu am fost povestitorul şi tu actorul principal din piesa noastră pe care a căzut cortina. 
Nu, în niciun caz nu te mai întoarce.

Adio, A.