There's an end to infinity.

,,Hello sunshine! Sper că azi ţi-a fost mai uşor să te ridici din pat, să te speli pe faţă şi să ieşi pe uşă. Mă întreb dacă încet începi să prinzi bucăţele din misterele ce se ascund în viaţa ta de zi cu zi. E o poveste la mijloc, o poveste înăbuşită în fum de ţigară şi şoapte fugare. Poate nu vezi încă sau poate nu vei vedea niciodată, dar există acolo, între oboseala şi privirea ta pierdută în gol. Oare cum vei fi atunci când vei visa din nou? Nu mă contrazice. Ştiu că vei visa din nou."

Am citit mesajul de vreo 1353 ori.

Da, am continuat să visez chiar şi atunci când nu credeam că voi mai putea s-o fac. Am continuat să simt, să mor, să renasc, să uit. Am continuat să simt la intensitate maximă fiecare întâmplare din viaţa mea, fiecare trăire, fiecare om care a trecut pe aici şi m-a învăţat ceva. Am continuat să mă schimb, să mă transform o dată cu sentimentele mele, să văd cu alţi ochi lucruri ce o dată îmi păreau importante şi de neschimbat. Am continuat să-mi schimb percepţia asupra lumii, dar mi-am păstrat esenţa şi acea parte din mine care va fi mereu copil. Şi am înţeles că oriunde voi pleca, voi fi tot eu cu mine, şi niciodată nu mă voi putea pierde. Nu voi putea pierde nimic căci tot ce am în interior e tot ce contează, că am acea parte preţioasă din mine pe care n-o va şti nimeni niciodată. 

Am continuat să mă ataşez obsesiv de lucruri, de locuri şi de oameni, să trăiesc cu frica de a nu îi pierde, să mă lupt cu mine, dar abia mai târziu am înţeles că cel mai important lucru este cu ce rămâi după ce ei pleacă, ce au schimbat în tine. Şi că fiecare om te poate învăţa ceva.

Am continuat să am depresie, să am obsesii, să iubesc cei mai complicaţi şi intenşi oameni, cei mai săriţi de pe fix. Precum şi oamenii inocenţi, oamenii care ştiu să râdă. Am iubit mereu tot ce e mai complicat şi mai necunoscut şi ascuns din ei. 
Am continuat să-mi fie frică că va veni ziua de mâine şi eu nu o voi putea trăi. Am continuat să simt că orice aş face, nu mai pot să mă distrez, că lipseşte ceva, că e un gol imens în mine şi că oricât m-aş agăţa de clipe, nu le pot cuprinde. Nu pot fi prezentă cu adevărat.

Am continuat să râd atunci când voiam doar să plâng, să plâng când fericirea îmi era prea mare, am continuat să mă simt defectă şi să simt că orice va veni nu va mai conta, căci nu mai am puterea să mă bucur, căci toate mă plictisesc şi mi se par serbede, anoste, fără noimă.

Apoi am înţeles, într-o noapte, doar pentru o clipă, vag, cât de stupid trebuie să fie să mori şi să nu mai poţi să simţi, să te bucuri, să te îndrăgosteşti, să evoluezi, să fii tu şi fiinţa ta întreagă- oricât de dărâmată ar fi. Să nu mai poţi să cunoşti niciodată oameni mişto, să nu mai poţi să îmbrăţişezi persoanele dragi- oricât de departe ar fi, ele totuşi există şi poţi să te trezeşti dimineaţa şi să te bucuri că există pe aceeaşi planetă cu tine, acum, şi că, poate, o să poţi să le scoţi cândva la o bere. Să nu mai poată să-ţi fie dor, să nu mai ai revelaţii şi angoase, să nu mai existe momente dilii, să nu mai ai emoţii, să nu mai tresari la artificii, să nu mai râzi, să nu mai existe clipe.. Să nu mai fie mirosul de frig şi sunetul mării. Să nu te mai poţi pierde printre valuri şi să simţi că pluteşti şi că eşti infinit. Să nu mai poţi să te îmbeţi niciodată şi să dansezi prin ploaie. Să nu mai poţi niciodată să simţi mirosul cărţilor. Să nu mai existe idei. Să nu mai asculţi muzică niciodată. Să nu mai ningă. 
Să nu mai fii disperat să cunoşti, să înţelegi, să creezi, să găseşti, să explorezi locuri pentru prima dată.

Să le ştii pe toate şi să nu mai exişti.