Te-am revăzut, A. când credeam că n-o voi mai face.
Ai apărut din întuneric în liniştea nopţii de martie şi am ştiut atunci că ne-a fost dat să ne întâlnim primăvara trecută.
A trecut un an şi când privesc în urmă realizez cât de deplorabilă şi naivă eram. Cât rău îmi făceam trăind doar din proiecţii şi vise stupide. Trăiam o realitate atât de diferită de a ta.
De ce e atât de greu să privim adevărul de la început, să simţim lucrurile aşa cum sunt ele, să nu le mai percepem distorsionat?
Mi-am dat seama, azi-noapte, în timp ce te priveam cât de simplu e totul şi cât m-am complicat, luptându-mă permanent cu mine. Mi-am dat seama că am avut exact ce aveam nevoie, clipe şi atât. De ce am vrut mai mult? De ce mă agăţam de tine sperând că mă salvez pe mine?
Poate că ar fi trebuit de la început să nu-mi mai fac filme şi să mă bucur de ce mi-a fost dat, de nopţile alea în care mă descopeream cunoscându-te pe tine. Poate că ar fi trebuit să privesc imaginea de ansamblu şi să nu mă mai pierd în toate locurile ascunse şi tulburi din mine, în toate renunţările şi rănile din trecut şi golurile.. Poate că ar fi trebuit să zâmbesc şi să iau toate lucrurile aşa cum vin, fără a le mai deforma adevărul. Să le primesc în suflet ca părţi din mine şi să plec mai departe.
În fiecare zi ceva se schimbă în mine. Totul e într-o continuă mişcare.
Şi e bine că e aşa. E bine că nu stăm în loc. Chiar dacă sunt conformistă de fel, mă schimb cu fiecare zi care trece şi care nu va mai veni.
Am fost mai echilibrată ca oricând azi-noapte. Nu m-am mai minţit, n-am mai fugit, mi-am permis să simt şi să te cunosc fără să mai aştept altceva. Şi te-ai deschis în faţa mea aşa cum n-ai făcut-o niciodată. Mi-ai vorbit ca un prieten vechi şi atât de drag mie. N-ai mai purtat măşti şi realitatea fiecăruia a devenit una singură. Şi a fost lumină şi n-a mai existat niciun zid, nicio prăpastie, nicio amăgire. A fost atât de simplu.
Ştiu că porţi în tine un gol, am ştiut mereu. Am simţit încă de la început cât de nefericit eşti, cât de singur, câte lupte porţi cu tine în fiecare zi. Dar aşa sunt oamenii inteligenţi şi cu răni adânci. Sunt trişti şi fug de realitate şi se complică. Sunt complexi şi dificili şi simt viaţa intens. Caută ceva ce probabil nu vor găsi niciodată încercând să se găsească pe ei înşişi.
Ştiu, prietenul meu, ştiu cât de capricioase îţi sunt măştile şi cât de greu este să-ţi găseşti un loc. Ştiu că suntem bolnavi şi că ne creăm mereu gânduri disfuncţionale. Că am uitat cum e să fim sănătoşi. Că am uitat cum e să fim împăcaţi şi mulţumiţi ca atunci când eram copii. Ştiu că psihicul ăsta pervers ne întinde cele mai periculoase capcane şi cât de greu e să te menţii lucid. Să ieşi la suprafaţă.
Oamenii ca noi vor căuta permanent persoane care să îi facă să vibreze şi să le alunge, măcar pentru o clipă, sentimentul că orice va veni nu va mai conta, căci la fel se vor simţi: amorţiţi şi ciudat de departe de ceilalţi.
Azi-noapte, în timp ce te ţineam în braţe, mi-am dat seama cât de firesc a fost totul şi cât m-am complicat. Cât de egoistă am fost. Întâlnirile noastre au fost mereu parcă desprinse dintr-un vis, departe de realitate.
Au fost clipe nebune, în care am băut şi-am fumat şi ne-am cunoscut cele mai ciudate şi ascunse părţi din noi. În care am avut răbdare să cunoaştem un om de la zero. În care am învăţat unul de la altul lucruri mişto.
Dar eu am trăit în bula mea, nevrând să văd sau nereuşind.
Dar acum ştiu motivul pentru care ne-am întâlnit. Ştiu cât de important e să cunoşti oameni şi să ai răbdare. Să te descoperi. Să te bucuri că ai parte de experienţa aia aşa cum ţi-a fost oferită, fără să tânjeşti după mai mult. Să fii prezent şi să trăieşti în momentul ăla. Să-ţi creezi amintiri de care să-ţi aminteşti cu drag.
Nici n-ar trebui să fie altfel. Viaţa îţi oferă doar acele împrejurări de care ai nevoie ca să evoluezi. Nici mai mult, nici mai puţin.
Îţi mulţumesc, A. că te-am întâlnit. Căci am trăit intens lângă tine şi atât de rar se întâmplă să găseşti acei oameni care să te facă să vibrezi, să schimbe ceva în tine. Mi-ai spus că te întrista să vezi când îţi scriam melodrame şi ignoram realitatea. A fost nevoie de timp pentru ca realităţile noastre să se îmbine atât de perfect. A fost mai greu cu pornirea, dar mi-am revenit..
M-am trezit şi nu mă mai tem de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu