Here's to the ones who dream, foolish as they may seem. Here's to the hearts that ache, here's to the mess we make.

Te las să pleci. 
N-am înţeles niciodată de ce mi-am regăsit inima în locuri pustii, de ce m-am aruncat în cele mai adânci prăpăstii doar pentru a vibra pentru o clipă.



A. mi-a spus cândva că eu caut tot ce-i trecător. 
Da. Am căutat mereu infinitul în clipe efemere. Fericire de ocazie. Fericire tristă. Poveşti fără sfârşit. Am fost mereu o laşă. Inconştientul meu fragil mi-a întins cele mai ironice capcane. M-a condus mereu acolo unde nu trebuia să fiu. Ca să mă vindec.
În noaptea în care am fost a ta, printre ameţeală şi spaimă, am închis ochii şi-am ştiut că acea clipă, într-un fel, e eternă. M-am rugat atunci să nu mai treacă niciodată. Să o opresc în loc, să nu se mai facă dimineaţă. Dar a trecut ca un vis.
N-am mai vrut să plec căci ştiam că n-o să mai fiu acolo niciodată. Poate că aşa mă pedepseam pe mine însămi căci ştiam că nu trebuia să fiu în acel loc. Ştiam că voi rămâne iar singură.
Poate că te-am speriat. Poate că te-am derutat şi obosit. Poate că nu mai vrei să ştii niciodată de mine. Dar m-am deschis în faţa ta, dezbrăcându-mă de orice măşti. Ce rost mai avea să mă ascund dacă ştiam că oricum se va sfârşi totul odată cu acea noapte?
 Te-am strâns în braţe atât de tare... ca şi cum mi-aş fi luat la revedere de la un prieten vechi.






Te las acum să pleci din inima mea. Ştiu că lumile noastre nu se vor întâlni niciodată cu adevărat. Sunt prea departe şi prea diferite. Ştiu că am fost doar o aventură şi că mă comport stupid. La ce mă aşteptam?! Ştiu la fel de bine că merit mai mult... atunci când voi fi vindecată. Şi că lumea nu se opreşte în loc fără tine.

Ştiu că ai drumul tău şi că nu vei înceta niciodată să lupţi pentru visele tale. Sunt atât de fericită că te-am întâlnit.. Şi-n acelaşi timp simt cum mă spintecă o durere groaznică. Căci nu vei fi niciodată al meu. Căci m-am rătăcit mereu pe drumuri străine şi n-am învăţat din greşeli. Căci sunt o fraieră... căci am visat pentru o clipă. Sunt atât de proastă... deşi nu sunt deloc proastă. De când ai dispărut din lumea mea m-a cuprins o deznădejde cumplită. Ca şi cum era ireparabil şi de neconceput să pleci chiar acum. Chiar dacă mă aşteptam la asta tot nu pot să-mi găsesc liniştea. Parcă am amorţit. Fac totul mecanic şi nu mai visez. Nu mai simt nimic decât un imens gol gata să cad în el la fiecare pas pe care îl fac. Nici măcar nu pot să plâng. Nu mai ştiu să plâng. Sunt anesteziată şi tot ce vreau e să uit.

Sunt sigură că o să te uit. Sper doar să nu mă mai chinui mult cu amintirea ta. M-am blocat. Nici să ţip nu pot. Nu ştiu cum să mă exteriorizez. Sunt frântă... Parcă sunt într-un somn adânc, atât de departe mă simt. Atât de departe e ţărmul viselor pe care l-am părăsit. Atât de lipsite de sens îmi par toate! atât de inutile şi lipsite de strălucire.
Nu mai am puterea să vreau. Nimic. Şi tot încerc... Tot încerc să ies la suprafaţă, să mă bucur, să simt. Să am din nou dorinţe şi atunci când se îndeplinesc să ştiu din nou să le trăiesc, să le cuprind, să fiu prezentă. Să nu mai trec pe lângă ele, înfrigurată şi plictisită. 
Ce s-a întâmplat cu mine?! Când m-am distanţat atât de mult de viaţă?
Ştiu că voi visa din nou. Ştiu că voi mai fi fericită.





Ştiu acum că nimic nu e întâmplător. Că oamenii pe care îi întâlneşti sunt lecţii. Şi că trebuie să iei tot ce e mai bun de la ei. Pleci altfel apoi. Mai bogat. Mai întreg. Chiar dacă pe moment simţi că îţi fuge pământul de sub picioare.... căci trebuie să continui să mergi fără ei pe drumul tău. Dar îi vei uita într-o zi. Şi vei fi bine. Căci timpul ucide trăiri şi poveşti care păreau nemuritoare. Se pierd în întunericul trecutului şi-al amintirilor, devin doar umbra celor care au fost. Fără lumina care o conferă prezentul ele nu mai pot străluci. Se sting.

Te las să pleci, V.
Te las să te pierzi prin amintiri.

Şi s-a făcut întuneric şi am uitat să respir.

V. a apărut de nicăieri şi m-a făcut să visez din nou când credeam că n-o să o mai fac. Chiar dacă doar pentru câteva clipe... Chiar dacă ştiu că va dispărea şi el în lumea asta mare care nu stă în loc.

E atât de neverosimilă şi ciudată această linişte!
E ca şi cum am învăţat că trebuie să iau lucrurile aşa cum vin, să le cuprind şi să le dau drumul atunci când a venit timpul să plece.


Sunt atât de împăcată cu gândul că vei dispărea şi tu, V. Ştiu acum că tot ce am căutat mereu au fost clipe. Clipe în care tresar şi în care mă caut. Şi-n care mă găsesc în cele mai ascunse locuri din mine. Clipe care îţi rămân întipărite pe retină şi care îţi vor apărea, în timp, în cele mai neaşteptate momente, ca să nu uiţi că ai simţit totul intens cândva.
Sunt momente în care te simţi cu adevărat viu şi te priveşti în suflet. Acolo unde se ascund toate poveştile tale, toate renunţările şi visele ce nu s-au mai împlinit niciodată.
Cum să te învinovăţesc dacă o să pleci şi tu?

Te privesc, uneori, V, şi-ţi zâmbesc ca de sfârşit, ştiind că vei dispărea după cortină şi că se va face linişte.
Tu eşti povestea mea acum.
E atât de neverosimilă şi copleşitoare această pasiune! Simt cum mă sting încet în lipsa de fapte noi, simt că fiinţa mea se va risipi în milioane de bucăţi dacă nu te voi mai vedea. Şi ştiu că va mai trece multă vreme până te voi revedea.








Odată, când eram tristă din cauza ta, când nici măcar nu mă cunoşteai, am intrat într-o librărie şi am început să deschid cărţile la întâmplare sperând că voi primi un semn, orice, că va fi bine. Atât de deznădăjduită eram.
Am deschis o carte la întâmplare şi numele nostru era acolo, pe fiecare filă, în fiecare dialog, era numele nostru întipărit pentru totdeauna. Am zâmbit copilăreşte.

Încă de la început, după fiecare piesă, voiam să mă apropii de tine şi să-ţi vorbesc. Să te felicit. Orice. Odată, erai chiar în spatele meu, şi când m-am întors şi te-am văzut, am tresărit speriată şi m-am trezit spunându-ţi doar bună şi apoi întorcându-mi privirea. N-am mai avut curajul să-ţi vorbesc, şi nici în zilele următoare, niciodată!


Dar am ştiut din prima clipă în care te-am văzut că vei veni la mine. Şi ai venit.
Şi-am tresărit speriată.
Dar mă tem că voi rămâne doar o simplă fată din mulţime. Un simplu spectator de lângă scena vieţii tale. Un zâmbet pierdut printre celelalte chipuri care aplaudă ca de sfârşit.. înainte să se facă linişte.



..........

De fiecare dată când te vedeam mă faceam mică şi-mi doream să dispar în mulţimea de oameni. Aveam emoţii la fiecare replică de-a ta, stăteam cu inima strânsă, uitam să respir, şi când făceai o pauză mai lungă, tresăream înfrigurată de teamă să nu-ţi pierzi şirul ideilor în caz că mă zăreşti. Mă cutremuram toată.
Ce stupidă eram!

Azi erai atât de aproape de mine când jucai! îţi respiram aerul. Te priveam absentă şi mi-a venit să plâng odată cu acordurile violocelului şi vocii tale ce au răsunat în mine ca un ecou.
Ce mă durea? Muzica sau faptul că nu eşti al meu?
Mă imaginam ridicându-mă de pe scaun şi îmbrăţişându-te cu de-a sila ca să-mi potolesc setea. Şi distrugând tot. Atât de greu îmi era să te privesc şi să nu mă apropii de tine, atât de rău îmi era...
Am vărsat paharul de vin şi ai trecut desculţ. Sunt un dezastru!

Nu mi-a venit să cred când te-am văzut plângând. Şi lacrimile acelea au venit din adâncul fiinţei tale, atât de mult ţi-ai simţit personajul încât ai devenit unul cu el şi te-au podidit lacrimile. Plângeai în lumina obscură şi clipa s-a oprit în loc. Plângeai odată cu muzica şi cu liniştea. Şi cu inima mea.
Şi s-a făcut întuneric 
şi am uitat să respir.





...La fiecare sfârşit de piesă îţi căutam privirea şi când privirile noastre se întâlneau şi-mi zâmbeai, totul din jurul meu dispărea. Rămâneam doar noi. Şi povestea noastră care n-a mai început niciodată. Deci care n-are sfârşit.

Sunt deplorabilă, ştiu. Îţi scriu ca o adolescentă stupidă. Ai râde.
Uneori simt că nimic nu e real. Sunt atât de departe de realitate! Atât de intense şi nepământeşti îmi sunt trăirile.
Parcă trăiesc într-un vis din care nu mai vreau să mă trezesc vreodată. E atât de bine aici.
Tu mi-ai fost tremur. Şi tresărire. Şi eternitate.
Mi-ai fost liniştea din haos şi zbucium în tăcerea ce mi-a cuprins sufletul.





Ştiu că eşti şi tu doar o clipă din viaţa mea.

Mă uitam la fetele care te aplaudau şi-ţi zâmbeau, şi atât de absurd, am fost geloasă, deşi nu eşti al meu. Deşi nu vei fi niciodată.
Cum le-aş fi strigat că eşti al meu, în inima mea, şi că ne vom vedea, poate, duminică seara.
Cât le-aş fi spus că ne-am sărutat şi că ne-am pierdut... că te-am ţinut în braţe pentru o clipă şi că mi-ai fost acasă în dimineaţa aceea când stăteam strânşi unul lângă celălalt. Că toată fiinţa mea a vibrat lângă tine. Că l-am uitat pe A. chiar în dimineaţa aia de martie. În dimineaţa în care te-am aflat.
Cât le-aş fi spus că eu te-am aşteptat şi că ai venit pentru un moment. Şi că atunci am sperat în sinea mea că va fi mai mult. Din ce în ce mai mult. Şi că nu voi fi o simplă fată din mulţime cu care vrei să te culci pentru diversitate şi pentru a-ţi hrăni ego-ul, pe care o vei uita din clipa în care va ieşi pe uşă.
Cât le-aş fi spus! că nu am învăţat din greşeli.. sau că am învăţat, dar continui să le fac căci m-am îndrăgostit de tine. 
Cât le-aş fi spus! că vreau să te uit, că nu mai vreau să-mi fac scenarii şi să fiu naivă! dar că mă trezesc mereu, acolo, privindu-te din mulţime şi aplaudându-te.


Eşti nostalgia primăverii ăsteia, V.


Au înflorit pomii şi e magic. 
Şi vreau să mă bucur din nou în singurătatea mea.
Tu ai fost o poveste care n-a mai început niciodată. A părut pentru o clipă că se agaţă timidă de viaţă, dar n-a mai văzut lumina. 
Eu am fost povestitorul şi tu actorul principal din povestea noastră care ar fi putut fi.
...Dar poate că unele poveşti sunt menite să rămână mereu acolo, în întuneric, doar acolo se pot împlini, în adâncul viselor, doar acolo strălucesc. Lumina le omoară.
Le dezintegrează până ce ajung doar umbra a celor care au fost. Devin serbede, anoste, fade, fără noimă.


Închei aici, V.
Noapte bună!

Nu aveau cum să se despartă că nu erau împreună.

Hey,
multe s-au schimbat.
Pe A. aproape că l-am uitat. Nu mă mai gândesc atât de des la el, nu mai tresar, nu-l mai visez. 
L-am mai văzut de câteva ori. Şi n-am mai fugit de realitate. Am văzut totul într-o lumină orbitoare. 
El a rămas. Mi-a rămas cumva, în amintiri, ca un prieten drag, mereu străin, la care m-aş putea întoarce la nesfârşit căci e o stare de spirit. 
Nu mă voi sătura niciodată de inteligenţa şi complexitatea lui. E un om dificil şi nefericit ca mine care nu-şi va găsi niciodată liniştea. Noi doi eram prea la fel.  Ne-am învăţat lucruri şi a sosit timpul să ne pierdem unul de altul.
Vraja lui s-a stins astăzi. După un an. Un an de aşteptări şi filme stupide. De frământări şi căderi. Un an în care am încercat să-l fac să mă simtă. Să-i rămân cumva. Dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată. Cu cât primeşti mai mult cu atât îţi creşte setea. Şi nu vei ajunge niciodată la linişte. 

Poate că e mai bine aşa. Trebuie să-ţi înveţi lecţia şi să pleci. Dar dacă nu-ţi înveţi lecţia vei întâlni aceleaşi scenarii care se repetă ca într-o buclă.







Atât de stupizi suntem atunci când ne îndrăgostim!
Atât de mult deformăm realitatea!
Parcă un văl cenuşiu ne acoperă ochii şi nu mai putem vedea decât ceea ce vrem să credem. Privim doar un contur neclar şi ne creăm scenarii după bunul nostru plac. Şi ajungem să le credem. 
Oamenii se pricep atât de bine să fie proprii lor actori! E atât de uşor să nu mai vezi imaginea de ansamblu atunci când te laşi condus de emoţii şi pierzi frâiele raţiunii.
E atât de uşor să te pierzi în propria poveste. 

Nu-l voi uita, poate, niciodată. Va rămâne mereu fericirea mea de ocazie căreia i-am închis uşa, pierdut pentru totdeauna în filmele mele, în clipe suspendate în timp.
O proiecţie şi un vis de care aveam atâta nevoie pentru a creşte!

Dar în viața mea vei rămâne doar un trecător.

Nu ştiu cum să încep rândurile astea. Azi vreau să-ţi scriu.. deşi mi-am promis că n-o voi face. Că te voi păstra doar în amintirea mea, că nu vei fi şi tu un alt personaj efemer din scrierile mele.  De fiecare dată când am simţit nevoia să-mi aştern gândurile pe hârtie mi-am amintit de toate poveştile triste care au rămas aici, dăinuind în timp. Am vrut să rămâi secretul meu... şi să te caut mai târziu prin amintiri

şi să tresar, zâmbind. Să nu mai deformez realitatea prin rânduri şterse de timp. Unele lucruri nu le poţi exprima prin cuvinte, le poţi doar simţi. Uneori, cuvintele sunt prea reci, sunt prea mici şi insipide pentru a reflecta trăirile unui om.

Dar lasă-mă să-ţi scriu, chiar dacă nu vei citi asta niciodată, dragul meu. Îţi scriu pentru prima şi ultima dată.. doar o clipă.

Lasă-mă să-ţi spun că ai fost lumina mea în întunericul ăsta rece în care mă scufund.  Că mi-ai fost poezie şi cântec pe care le-aş asculta la nesfârşit. Că mi-ai fost primăvară şi râuri îngheţate. Prin tine m-am pierdut în cele mai adânci locuri ale fiinţei mele şi-am cunoscut dorul. Dorul de viaţă, de clipe, de mine însămi, de locuri depărtate şi iubite, de drumuri lungi şi străine,

dorul de acasă.
Tu mi-ai fost libertatea în care am sărit, fără să mă uit, închizând ochii, zâmbind mereu. Tu mi-ai fost cea mai tulburătoare linişte. Tu mi-ai fost cele mai adânci şi reci ape prin care m-am pierdut.. 
şi zbucium ca valurile făcute de stânci. Tu mi-ai fost cele mai abrupte prăpastii de pe care am căzut în gol, regăsindu-mă speriată şi aruncându-mă din nou. 

Fiecare om pe care îl întâlneşti şi mişcă ceva în tine te face să te apropii şi mai mult de fiinţa ta, de eternitate. Fiecare om pe care îl întâlneşti apare cu un sens în viaţa ta. 

Din prima clipă în care te-am văzut am ştiut că ne vom cunoaşte. Şi-am aşteptat să vii la mine. Am aşteptat cu o răbdare de nestrămutat. De fiecare dată când te vedeam, voiam să mă apropii de tine şi să-ţi vorbesc, dar nu eram în stare. Mă făceam mică şi voiam să dispar în mulţimea de oameni. Mă gândeam că aş fi dat orice să vii la mine. 

Ai venit. Şi nu mi-a venit să cred. Aşteptările mele au devenit realitate într-un scurt timp. Îmi imaginam că mă voi purta indiferent, că nu-ţi voi arăta cât am aşteptat să-ţi întorci privirea spre mine. 

În dimineaţa în care ne-am întâlnit am amorţit. Am trecut pragul uşii tale ca şi cum aş fi fost la mine acasă, ca şi cum scena aia se repetase la nesfârşit. Atât de sigură eram, atât de departe de lume. Nu ţi-am arătat ce simt, cât aşteptasem clipa aia, cât o visasem... 

Eram anesteziată, creierul meu se fixa pe alte lucruri, departe de realitatea care îl cutremură.

Te priveam şi ascultam ca pe un prieten drag pe care îl cunosc de atâta timp deşi era prima oară când vorbeam. Totul era atât de firesc între noi... 
Mi-ai spus că sunt specială. Cât ţi-aş fi spus atunci că mi-a fost dor de tine! că eşti singura persoană din lume cu care voiam să beau şi să privesc cum se face dimineaţă, că eşti singura persoană din lume cu care voiam râd şi să-mi imaginez vieţile oamenilor de la ferestrele blocului vecin. 

Cât ţi-aş fi spus că eşti un om cu adevărat minunat, că străluceşti, că vei ajunge cineva important într-o zi căci oamenii care muncesc pentru visele lor sunt învingătorii.
Tu mi-ai ieşit în cale ca să mă faci să visez din nou fără să mă mai tem. Oricât de absurd ar fi. Oricât de nesăbuiţi am părea, oricât am suferi, oricâte dezastre am lăsa în urma noastră, oricât de proşti am părea uneori că visăm, acea flacără nu se va stinge niciodată atâta timp cât ne vom urma visele. Iar acea nebunie e atât de necesară pentru a vedea imaginea de ansamblu.. atât de necesară pentru a ne purta pe drumul spre noi înşine.

Am stat în braţele tale şi-am simţit că am făcut asta mereu, că mi-am găsit în sfârşit drumul spre casă. N-am mai simţit asta niciodată. Nu exagerez. Mereu am simţit că între mine şi ceilalţi oameni e un zid de netrecut, o prăpastie în care sunt pe punctul de a cădea, un gol imens.. oricât i-aş fi iubit, era o spaţiu care ne despărţea. Dar lângă tine am simţit că mi-am găsit locul, liniştea, acasă... ce sentiment ciudat.

Ştii, am visat acel moment în care ne sărutam în întuneric. L-am visat cu o claritate care m-a speriat. 

Dar poate că nouă nu ne-au fost date decât câteva clipe pierdute în timp. Am ştiut asta din acea dimineaţă. Ştii de ce nu ţi-am crezut toate acele cuvinte frumoase şi promisiuni? Ştii de ce am ştiut că nu vei rămâne?

 Pentru că nimeni nu s-a îndrăgostit vreodată de mine. N-am atins niciodată un suflet. M-am pierdut mereu în amintirea oamenilor care m-au făcut să tresar. Cele mai mari dorinţe ale mele nu s-au îndeplinit niciodată. Au părut pentru o clipă că se apropie de împlinire, dar au trecut pe lângă mine ca un vis.

Am ştiut că se va aşterne liniştea şi tăcerea între noi

şi că îţi voi rămâne o necunoscută.

Mă mai pierd uneori prin mulţime şi te privesc timid, cu inima gata să-mi sară din piept... şi îţi zâmbesc ca de sfârşit.. sperând că o să mă priveşti şi tu...

dar apoi cade cortina şi se face linişte.

Lumea nu stă în loc odată cu mine şi cu trăirile mele. Lumea se schimbă. Noi ne schimbăm cu fiecare zi care trece.

Isn't it strange How little we change. Isn't it sad we're insane

         Uneori, visez oameni şi întâmplări exacte ce se materializează în viaţa reală, într-un scurt timp. Şi când se întâmplă, nu mă surprinde deloc, simt că acele scene s-au petrecut la nesfârşit ca într-o buclă.
Uneori, am premoniţii, ca atunci când eram copil şi simţeam din plin viaţa. Toată fiinţa mea îmi spune că se va întâmpla ceva şi nu-mi pot lua gândul de la acele lucruri. Ca şi cum aş mai fi trăit cândva acelaşi scenariu şi acum ştiu că urmează să se întâmple.

Uneori, atât de rar, întâlnesc oameni care mă fac să simt din prima clipă că urmează să facă parte din lumea mea. Ca şi cum i-aş cunoaşte deja. Şi siguranţa cu care o ştiu mă sperie. Şi nu-mi mai găsesc liniştea şi parcă trăiesc într-un vis. Apoi se întâmplă. 
Toate certitudinile mele absurde se concretizează într-o realitate pe care o aşteptam, pe care o preziceam cu atâta spaimă şi voluptate. Poate că atunci când crezi cu adevărat în ceva, viaţa îţi oferă toate împrejurările necesare pentru a-ţi îndeplini viziunea. Apoi, depinde doar de tine.
Poate că toate întâmplările din viaţa noastră sunt rezultatul a ceea ce atragem.


         


        Uneori, mă simt mai vie ca oricând. Sunt simple momente în care merg pe stradă şi simt pulsul vieţii cum îmi curge prin sânge. Simt pulsul lumii ce nu se opreşte în loc odată cu mine. Sunt simple momente în care nu mă mai simt amorţită ci atât de liberă. Şi atunci înţeleg de ce sunt aici. 

Păşesc pe asfaltul prăfuit şi-l simt, îmi simt picioarele libere să se îndrepte spre necunoscut sau spre nicăieri, oriunde. Şi vântul îmi mângâie obrajii şi simt cum vine ploaia şi cerul gri e atât de viu. Şi primăvara îmi şopteşte în urechi şi copacii se leagănă nostalgici în cel mai frumos şi trist cântec.
Voci de copii ce aleargă în apusul soarelui pe străzile Bucureştiului. Sunetul trenului. Un ecou ce răsună de departe. Un câine hoinar plimbându-se în derivă. Lumini ce se aprind în casele de peste drum. Doi trecători grăbiţi. Mirosul primăverii şi-al nopţii ce se lasă încet peste noi.

Sunt momente în care îmi regăsesc părţi din mine pe care le-am scăpat cândva. M-am împiedicat şi am uitat să le adun. M-am uitat pe mine, uneori, în haosul lumii ce nu se opreşte niciodată din mers. M-am pierdut prin rutină, prin temeri ce mi-au îngreunat paşii, m-am pierdut pe drumuri pustii ce nu duceau nicăieri. 
M-am abandonat uneori cu bună ştiinţă, m-am aruncat în uitare şi-n poveşti plăsmuite de mine. M-am aruncat în întuneric doar pentru a şti să apreciez mai mult lumina. M-am luptat să trăiesc cu fiecare zi care vine, să ies la suprafaţă, şi am uitat să mai văd imaginea de ansamblu. Am uitat cum e să trăiesc fără frică.



Dar, uneori, mă opresc puţin din drum. Şi văd toate minunile şi mă simt atunci. Ca atunci când eram copil. Şi toate locurile prin care am fost şi prin care păşesc acum îmi par total noi, ca şi cum ar fi prima oară când le explorez. Ca şi cum ar fi prima oară când le trăiesc. Simt o emoţie care mă apasă pe piept. Emoţia lucrurilor care mă aşteaptă să le descopăr. Şi simt linişte şi libertate. Şi toate greutăţile din lume nu-mi mai apasă pe umeri, respir iar aer curat. Nu mai sunt atât de importante, nu mă mai încătuşează. 
Sunt prezentă acum şi aici şi nimic nu mai contează.

Nu mă mai agăţ de clipe, de oameni, de vise. Nu mai fug după momente care să mă facă să mă simt vie. Nu mai aştept. Nu mă mai uit în urmă. Sunt doar eu şi viaţa pe care o simt cu fiecare suflare, la fiecare pas pe care-l fac. Şi asta mi-e de ajuns acum.




        Ştiu că la un moment dat o să mă pierd din nou. Nu se poate altfel. Dar mă voi regăsi ca întotdeauna. Şi voi şti atunci că acele clipe de fericire sunt simple momente în care te opreşti fără să vrei şi simţi cu adevărat viaţa. Sunt momente care par banale, dar care îţi rămân întipărite pe retină într-un mod inexplicabil. Clipe care nu vor mai veni niciodată. Pe care le vei purta mereu cu tine, oriunde te-ai duce, căci atunci ai descoperit ceva. E o emoţie care nu se stinge oricâte vieţi ar trece.

And everyday is the right day.

Te-am revăzut, A. când credeam că n-o voi mai face. 
Ai apărut din întuneric în liniştea nopţii de martie şi am ştiut atunci că ne-a fost dat să ne întâlnim primăvara trecută.
A trecut un an şi când privesc în urmă realizez cât de deplorabilă şi naivă eram. Cât rău îmi făceam trăind doar din proiecţii şi vise stupide. Trăiam o realitate atât de diferită de a ta.

De ce e atât de greu să privim adevărul de la început, să simţim lucrurile aşa cum sunt ele, să nu le mai percepem distorsionat?
Mi-am dat seama, azi-noapte, în timp ce te priveam cât de simplu e totul şi cât m-am complicat, luptându-mă permanent cu mine. Mi-am dat seama că am avut exact ce aveam nevoie, clipe şi atât. De ce am vrut mai mult? De ce mă agăţam de tine sperând că mă salvez pe mine?

Poate că ar fi trebuit de la început să nu-mi mai fac filme şi să mă bucur de ce mi-a fost dat, de nopţile alea în care mă descopeream cunoscându-te pe tine. Poate că ar fi trebuit să privesc imaginea de ansamblu şi să nu mă mai pierd în toate locurile ascunse şi tulburi din mine, în toate renunţările şi rănile din trecut şi golurile.. Poate că ar fi trebuit să zâmbesc şi să iau toate lucrurile aşa cum vin, fără a le mai deforma adevărul. Să le primesc în suflet ca părţi din mine şi să plec mai departe.
În fiecare zi ceva se schimbă în mine. Totul e într-o continuă mişcare. 
Şi e bine că e aşa. E bine că nu stăm în loc. Chiar dacă sunt conformistă de fel, mă schimb cu fiecare zi care trece şi care nu va mai veni.




Am fost mai echilibrată ca oricând azi-noapte. Nu m-am mai minţit, n-am mai fugit, mi-am permis să simt şi să te cunosc fără să mai aştept altceva. Şi te-ai deschis în faţa mea aşa cum n-ai făcut-o niciodată. Mi-ai vorbit ca un prieten vechi şi atât de drag mie. N-ai mai purtat măşti şi realitatea fiecăruia a devenit una singură. Şi a fost lumină şi n-a mai existat niciun zid, nicio prăpastie, nicio amăgire. A fost atât de simplu.
Ştiu că porţi în tine un gol, am ştiut mereu. Am simţit încă de la început cât de nefericit eşti, cât de singur, câte lupte porţi cu tine în fiecare zi. Dar aşa sunt oamenii inteligenţi şi cu răni adânci. Sunt trişti şi fug de realitate şi se complică. Sunt complexi şi dificili şi simt viaţa intens. Caută ceva ce probabil nu vor găsi niciodată încercând să se găsească pe ei înşişi. 

Ştiu, prietenul meu, ştiu cât de capricioase îţi sunt măştile şi cât de greu este să-ţi găseşti un loc. Ştiu că suntem bolnavi şi că ne creăm mereu gânduri disfuncţionale. Că am uitat cum e să fim sănătoşi. Că am uitat cum e să fim împăcaţi şi mulţumiţi ca atunci când eram copii. Ştiu că psihicul ăsta pervers ne întinde cele mai periculoase capcane şi cât de greu e să te menţii lucid. Să ieşi la suprafaţă.
 Oamenii ca noi vor căuta permanent persoane care să îi facă să vibreze şi să le alunge, măcar pentru o clipă, sentimentul că orice va veni nu va mai conta, căci la fel se vor simţi: amorţiţi şi ciudat de departe de ceilalţi.





Azi-noapte, în timp ce te ţineam în braţe, mi-am dat seama cât de firesc a fost totul şi cât m-am complicat. Cât de egoistă am fost. Întâlnirile noastre au fost mereu parcă desprinse dintr-un vis, departe de realitate. 
Au fost clipe nebune, în care am băut şi-am fumat şi ne-am cunoscut cele mai ciudate şi ascunse părţi din noi. În care am avut răbdare să cunoaştem un om de la zero. În care am învăţat unul de la altul lucruri mişto.
Dar eu am trăit în bula mea, nevrând să văd sau nereuşind.

Dar acum ştiu motivul pentru care ne-am întâlnit. Ştiu cât de important e să cunoşti oameni şi să ai răbdare. Să te descoperi. Să te bucuri că ai parte de experienţa aia aşa cum ţi-a fost oferită, fără să tânjeşti după mai mult. Să fii prezent şi să trăieşti în momentul ăla. Să-ţi creezi amintiri de care să-ţi aminteşti cu drag.
Nici n-ar trebui să fie altfel. Viaţa îţi oferă doar acele împrejurări de care ai nevoie ca să evoluezi. Nici mai mult, nici mai puţin.


Îţi mulţumesc, A. că te-am întâlnit. Căci am trăit intens lângă tine şi atât de rar se întâmplă să găseşti acei oameni care să te facă să vibrezi, să schimbe ceva în tine. Mi-ai spus că te întrista să vezi când îţi scriam melodrame şi ignoram realitatea. A fost nevoie de timp pentru ca realităţile noastre să se îmbine atât de perfect. A fost mai greu cu pornirea, dar mi-am revenit..
M-am trezit şi nu mă mai tem de lumină.