Te las să pleci.
N-am înţeles niciodată de ce mi-am regăsit inima în locuri pustii, de ce m-am aruncat în cele mai adânci prăpăstii doar pentru a vibra pentru o clipă.
A. mi-a spus cândva că eu caut tot ce-i trecător.
Da. Am căutat mereu infinitul în clipe efemere. Fericire de ocazie. Fericire tristă. Poveşti fără sfârşit. Am fost mereu o laşă. Inconştientul meu fragil mi-a întins cele mai ironice capcane. M-a condus mereu acolo unde nu trebuia să fiu. Ca să mă vindec.
În noaptea în care am fost a ta, printre ameţeală şi spaimă, am închis ochii şi-am ştiut că acea clipă, într-un fel, e eternă. M-am rugat atunci să nu mai treacă niciodată. Să o opresc în loc, să nu se mai facă dimineaţă. Dar a trecut ca un vis.
N-am mai vrut să plec căci ştiam că n-o să mai fiu acolo niciodată. Poate că aşa mă pedepseam pe mine însămi căci ştiam că nu trebuia să fiu în acel loc. Ştiam că voi rămâne iar singură.
Poate că te-am speriat. Poate că te-am derutat şi obosit. Poate că nu mai vrei să ştii niciodată de mine. Dar m-am deschis în faţa ta, dezbrăcându-mă de orice măşti. Ce rost mai avea să mă ascund dacă ştiam că oricum se va sfârşi totul odată cu acea noapte?
Te-am strâns în braţe atât de tare... ca şi cum mi-aş fi luat la revedere de la un prieten vechi.
Te las acum să pleci din inima mea. Ştiu că lumile noastre nu se vor întâlni niciodată cu adevărat. Sunt prea departe şi prea diferite. Ştiu că am fost doar o aventură şi că mă comport stupid. La ce mă aşteptam?! Ştiu la fel de bine că merit mai mult... atunci când voi fi vindecată. Şi că lumea nu se opreşte în loc fără tine.
Ştiu că ai drumul tău şi că nu vei înceta niciodată să lupţi pentru visele tale. Sunt atât de fericită că te-am întâlnit.. Şi-n acelaşi timp simt cum mă spintecă o durere groaznică. Căci nu vei fi niciodată al meu. Căci m-am rătăcit mereu pe drumuri străine şi n-am învăţat din greşeli. Căci sunt o fraieră... căci am visat pentru o clipă. Sunt atât de proastă... deşi nu sunt deloc proastă. De când ai dispărut din lumea mea m-a cuprins o deznădejde cumplită. Ca şi cum era ireparabil şi de neconceput să pleci chiar acum. Chiar dacă mă aşteptam la asta tot nu pot să-mi găsesc liniştea. Parcă am amorţit. Fac totul mecanic şi nu mai visez. Nu mai simt nimic decât un imens gol gata să cad în el la fiecare pas pe care îl fac. Nici măcar nu pot să plâng. Nu mai ştiu să plâng. Sunt anesteziată şi tot ce vreau e să uit.
Sunt sigură că o să te uit. Sper doar să nu mă mai chinui mult cu amintirea ta. M-am blocat. Nici să ţip nu pot. Nu ştiu cum să mă exteriorizez. Sunt frântă... Parcă sunt într-un somn adânc, atât de departe mă simt. Atât de departe e ţărmul viselor pe care l-am părăsit. Atât de lipsite de sens îmi par toate! atât de inutile şi lipsite de strălucire.
Nu mai am puterea să vreau. Nimic. Şi tot încerc... Tot încerc să ies la suprafaţă, să mă bucur, să simt. Să am din nou dorinţe şi atunci când se îndeplinesc să ştiu din nou să le trăiesc, să le cuprind, să fiu prezentă. Să nu mai trec pe lângă ele, înfrigurată şi plictisită.
Ce s-a întâmplat cu mine?! Când m-am distanţat atât de mult de viaţă?
Ştiu că voi visa din nou. Ştiu că voi mai fi fericită.
Ştiu acum că nimic nu e întâmplător. Că oamenii pe care îi întâlneşti sunt lecţii. Şi că trebuie să iei tot ce e mai bun de la ei. Pleci altfel apoi. Mai bogat. Mai întreg. Chiar dacă pe moment simţi că îţi fuge pământul de sub picioare.... căci trebuie să continui să mergi fără ei pe drumul tău. Dar îi vei uita într-o zi. Şi vei fi bine. Căci timpul ucide trăiri şi poveşti care păreau nemuritoare. Se pierd în întunericul trecutului şi-al amintirilor, devin doar umbra celor care au fost. Fără lumina care o conferă prezentul ele nu mai pot străluci. Se sting.
Te las să pleci, V.
Te las să te pierzi prin amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu