Nu aveau cum să se despartă că nu erau împreună.

Hey,
multe s-au schimbat.
Pe A. aproape că l-am uitat. Nu mă mai gândesc atât de des la el, nu mai tresar, nu-l mai visez. 
L-am mai văzut de câteva ori. Şi n-am mai fugit de realitate. Am văzut totul într-o lumină orbitoare. 
El a rămas. Mi-a rămas cumva, în amintiri, ca un prieten drag, mereu străin, la care m-aş putea întoarce la nesfârşit căci e o stare de spirit. 
Nu mă voi sătura niciodată de inteligenţa şi complexitatea lui. E un om dificil şi nefericit ca mine care nu-şi va găsi niciodată liniştea. Noi doi eram prea la fel.  Ne-am învăţat lucruri şi a sosit timpul să ne pierdem unul de altul.
Vraja lui s-a stins astăzi. După un an. Un an de aşteptări şi filme stupide. De frământări şi căderi. Un an în care am încercat să-l fac să mă simtă. Să-i rămân cumva. Dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată. Cu cât primeşti mai mult cu atât îţi creşte setea. Şi nu vei ajunge niciodată la linişte. 

Poate că e mai bine aşa. Trebuie să-ţi înveţi lecţia şi să pleci. Dar dacă nu-ţi înveţi lecţia vei întâlni aceleaşi scenarii care se repetă ca într-o buclă.







Atât de stupizi suntem atunci când ne îndrăgostim!
Atât de mult deformăm realitatea!
Parcă un văl cenuşiu ne acoperă ochii şi nu mai putem vedea decât ceea ce vrem să credem. Privim doar un contur neclar şi ne creăm scenarii după bunul nostru plac. Şi ajungem să le credem. 
Oamenii se pricep atât de bine să fie proprii lor actori! E atât de uşor să nu mai vezi imaginea de ansamblu atunci când te laşi condus de emoţii şi pierzi frâiele raţiunii.
E atât de uşor să te pierzi în propria poveste. 

Nu-l voi uita, poate, niciodată. Va rămâne mereu fericirea mea de ocazie căreia i-am închis uşa, pierdut pentru totdeauna în filmele mele, în clipe suspendate în timp.
O proiecţie şi un vis de care aveam atâta nevoie pentru a creşte!