Dar în viața mea vei rămâne doar un trecător.

Nu ştiu cum să încep rândurile astea. Azi vreau să-ţi scriu.. deşi mi-am promis că n-o voi face. Că te voi păstra doar în amintirea mea, că nu vei fi şi tu un alt personaj efemer din scrierile mele.  De fiecare dată când am simţit nevoia să-mi aştern gândurile pe hârtie mi-am amintit de toate poveştile triste care au rămas aici, dăinuind în timp. Am vrut să rămâi secretul meu... şi să te caut mai târziu prin amintiri

şi să tresar, zâmbind. Să nu mai deformez realitatea prin rânduri şterse de timp. Unele lucruri nu le poţi exprima prin cuvinte, le poţi doar simţi. Uneori, cuvintele sunt prea reci, sunt prea mici şi insipide pentru a reflecta trăirile unui om.

Dar lasă-mă să-ţi scriu, chiar dacă nu vei citi asta niciodată, dragul meu. Îţi scriu pentru prima şi ultima dată.. doar o clipă.

Lasă-mă să-ţi spun că ai fost lumina mea în întunericul ăsta rece în care mă scufund.  Că mi-ai fost poezie şi cântec pe care le-aş asculta la nesfârşit. Că mi-ai fost primăvară şi râuri îngheţate. Prin tine m-am pierdut în cele mai adânci locuri ale fiinţei mele şi-am cunoscut dorul. Dorul de viaţă, de clipe, de mine însămi, de locuri depărtate şi iubite, de drumuri lungi şi străine,

dorul de acasă.
Tu mi-ai fost libertatea în care am sărit, fără să mă uit, închizând ochii, zâmbind mereu. Tu mi-ai fost cea mai tulburătoare linişte. Tu mi-ai fost cele mai adânci şi reci ape prin care m-am pierdut.. 
şi zbucium ca valurile făcute de stânci. Tu mi-ai fost cele mai abrupte prăpastii de pe care am căzut în gol, regăsindu-mă speriată şi aruncându-mă din nou. 

Fiecare om pe care îl întâlneşti şi mişcă ceva în tine te face să te apropii şi mai mult de fiinţa ta, de eternitate. Fiecare om pe care îl întâlneşti apare cu un sens în viaţa ta. 

Din prima clipă în care te-am văzut am ştiut că ne vom cunoaşte. Şi-am aşteptat să vii la mine. Am aşteptat cu o răbdare de nestrămutat. De fiecare dată când te vedeam, voiam să mă apropii de tine şi să-ţi vorbesc, dar nu eram în stare. Mă făceam mică şi voiam să dispar în mulţimea de oameni. Mă gândeam că aş fi dat orice să vii la mine. 

Ai venit. Şi nu mi-a venit să cred. Aşteptările mele au devenit realitate într-un scurt timp. Îmi imaginam că mă voi purta indiferent, că nu-ţi voi arăta cât am aşteptat să-ţi întorci privirea spre mine. 

În dimineaţa în care ne-am întâlnit am amorţit. Am trecut pragul uşii tale ca şi cum aş fi fost la mine acasă, ca şi cum scena aia se repetase la nesfârşit. Atât de sigură eram, atât de departe de lume. Nu ţi-am arătat ce simt, cât aşteptasem clipa aia, cât o visasem... 

Eram anesteziată, creierul meu se fixa pe alte lucruri, departe de realitatea care îl cutremură.

Te priveam şi ascultam ca pe un prieten drag pe care îl cunosc de atâta timp deşi era prima oară când vorbeam. Totul era atât de firesc între noi... 
Mi-ai spus că sunt specială. Cât ţi-aş fi spus atunci că mi-a fost dor de tine! că eşti singura persoană din lume cu care voiam să beau şi să privesc cum se face dimineaţă, că eşti singura persoană din lume cu care voiam râd şi să-mi imaginez vieţile oamenilor de la ferestrele blocului vecin. 

Cât ţi-aş fi spus că eşti un om cu adevărat minunat, că străluceşti, că vei ajunge cineva important într-o zi căci oamenii care muncesc pentru visele lor sunt învingătorii.
Tu mi-ai ieşit în cale ca să mă faci să visez din nou fără să mă mai tem. Oricât de absurd ar fi. Oricât de nesăbuiţi am părea, oricât am suferi, oricâte dezastre am lăsa în urma noastră, oricât de proşti am părea uneori că visăm, acea flacără nu se va stinge niciodată atâta timp cât ne vom urma visele. Iar acea nebunie e atât de necesară pentru a vedea imaginea de ansamblu.. atât de necesară pentru a ne purta pe drumul spre noi înşine.

Am stat în braţele tale şi-am simţit că am făcut asta mereu, că mi-am găsit în sfârşit drumul spre casă. N-am mai simţit asta niciodată. Nu exagerez. Mereu am simţit că între mine şi ceilalţi oameni e un zid de netrecut, o prăpastie în care sunt pe punctul de a cădea, un gol imens.. oricât i-aş fi iubit, era o spaţiu care ne despărţea. Dar lângă tine am simţit că mi-am găsit locul, liniştea, acasă... ce sentiment ciudat.

Ştii, am visat acel moment în care ne sărutam în întuneric. L-am visat cu o claritate care m-a speriat. 

Dar poate că nouă nu ne-au fost date decât câteva clipe pierdute în timp. Am ştiut asta din acea dimineaţă. Ştii de ce nu ţi-am crezut toate acele cuvinte frumoase şi promisiuni? Ştii de ce am ştiut că nu vei rămâne?

 Pentru că nimeni nu s-a îndrăgostit vreodată de mine. N-am atins niciodată un suflet. M-am pierdut mereu în amintirea oamenilor care m-au făcut să tresar. Cele mai mari dorinţe ale mele nu s-au îndeplinit niciodată. Au părut pentru o clipă că se apropie de împlinire, dar au trecut pe lângă mine ca un vis.

Am ştiut că se va aşterne liniştea şi tăcerea între noi

şi că îţi voi rămâne o necunoscută.

Mă mai pierd uneori prin mulţime şi te privesc timid, cu inima gata să-mi sară din piept... şi îţi zâmbesc ca de sfârşit.. sperând că o să mă priveşti şi tu...

dar apoi cade cortina şi se face linişte.

Lumea nu stă în loc odată cu mine şi cu trăirile mele. Lumea se schimbă. Noi ne schimbăm cu fiecare zi care trece.