Uneori, visez oameni şi întâmplări exacte ce se materializează în viaţa reală, într-un scurt timp. Şi când se întâmplă, nu mă surprinde deloc, simt că acele scene s-au petrecut la nesfârşit ca într-o buclă.
Uneori, am premoniţii, ca atunci când eram copil şi simţeam din plin viaţa. Toată fiinţa mea îmi spune că se va întâmpla ceva şi nu-mi pot lua gândul de la acele lucruri. Ca şi cum aş mai fi trăit cândva acelaşi scenariu şi acum ştiu că urmează să se întâmple.
Uneori, atât de rar, întâlnesc oameni care mă fac să simt din prima clipă că urmează să facă parte din lumea mea. Ca şi cum i-aş cunoaşte deja. Şi siguranţa cu care o ştiu mă sperie. Şi nu-mi mai găsesc liniştea şi parcă trăiesc într-un vis. Apoi se întâmplă.
Toate certitudinile mele absurde se concretizează într-o realitate pe care o aşteptam, pe care o preziceam cu atâta spaimă şi voluptate. Poate că atunci când crezi cu adevărat în ceva, viaţa îţi oferă toate împrejurările necesare pentru a-ţi îndeplini viziunea. Apoi, depinde doar de tine.
Poate că toate întâmplările din viaţa noastră sunt rezultatul a ceea ce atragem.
Uneori, mă simt mai vie ca oricând. Sunt simple momente în care merg pe stradă şi simt pulsul vieţii cum îmi curge prin sânge. Simt pulsul lumii ce nu se opreşte în loc odată cu mine. Sunt simple momente în care nu mă mai simt amorţită ci atât de liberă. Şi atunci înţeleg de ce sunt aici.
Păşesc pe asfaltul prăfuit şi-l simt, îmi simt picioarele libere să se îndrepte spre necunoscut sau spre nicăieri, oriunde. Şi vântul îmi mângâie obrajii şi simt cum vine ploaia şi cerul gri e atât de viu. Şi primăvara îmi şopteşte în urechi şi copacii se leagănă nostalgici în cel mai frumos şi trist cântec.
Voci de copii ce aleargă în apusul soarelui pe străzile Bucureştiului. Sunetul trenului. Un ecou ce răsună de departe. Un câine hoinar plimbându-se în derivă. Lumini ce se aprind în casele de peste drum. Doi trecători grăbiţi. Mirosul primăverii şi-al nopţii ce se lasă încet peste noi.
Sunt momente în care îmi regăsesc părţi din mine pe care le-am scăpat cândva. M-am împiedicat şi am uitat să le adun. M-am uitat pe mine, uneori, în haosul lumii ce nu se opreşte niciodată din mers. M-am pierdut prin rutină, prin temeri ce mi-au îngreunat paşii, m-am pierdut pe drumuri pustii ce nu duceau nicăieri.
M-am abandonat uneori cu bună ştiinţă, m-am aruncat în uitare şi-n poveşti plăsmuite de mine. M-am aruncat în întuneric doar pentru a şti să apreciez mai mult lumina. M-am luptat să trăiesc cu fiecare zi care vine, să ies la suprafaţă, şi am uitat să mai văd imaginea de ansamblu. Am uitat cum e să trăiesc fără frică.
Dar, uneori, mă opresc puţin din drum. Şi văd toate minunile şi mă simt atunci. Ca atunci când eram copil. Şi toate locurile prin care am fost şi prin care păşesc acum îmi par total noi, ca şi cum ar fi prima oară când le explorez. Ca şi cum ar fi prima oară când le trăiesc. Simt o emoţie care mă apasă pe piept. Emoţia lucrurilor care mă aşteaptă să le descopăr. Şi simt linişte şi libertate. Şi toate greutăţile din lume nu-mi mai apasă pe umeri, respir iar aer curat. Nu mai sunt atât de importante, nu mă mai încătuşează.
Sunt prezentă acum şi aici şi nimic nu mai contează.
Nu mă mai agăţ de clipe, de oameni, de vise. Nu mai fug după momente care să mă facă să mă simt vie. Nu mai aştept. Nu mă mai uit în urmă. Sunt doar eu şi viaţa pe care o simt cu fiecare suflare, la fiecare pas pe care-l fac. Şi asta mi-e de ajuns acum.
Ştiu că la un moment dat o să mă pierd din nou. Nu se poate altfel. Dar mă voi regăsi ca întotdeauna. Şi voi şti atunci că acele clipe de fericire sunt simple momente în care te opreşti fără să vrei şi simţi cu adevărat viaţa. Sunt momente care par banale, dar care îţi rămân întipărite pe retină într-un mod inexplicabil. Clipe care nu vor mai veni niciodată. Pe care le vei purta mereu cu tine, oriunde te-ai duce, căci atunci ai descoperit ceva. E o emoţie care nu se stinge oricâte vieţi ar trece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu