Cum tu rămîi la ţărmure de mare Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături Şi să mă-mbăt la mese singulare Cu umbra lui Bacovia alături.

Acum ceva timp, m-ai văzut trecând pe stradă. Şi m-ai recunoscut. Erai pe Amintirii. Ce ironic, nu? Strada Amintirii. Ce căutai pe străzile mele?

Au trecut două nopţi de când ne-am reîntâlnit, Dor. Pe Amintirii. Nici măcar nu mai ştiai unde e. Ai uitat-o. Ne-ai uitat. M-ai căutat chiar în ziua în care m-am gândit la tine.

Te aşteptam în colţul străzii, la răscruce de drum, căutându-te din priviri. Şi ai apărut din întuneric, în liniştea nopţii. Te-am văzut iar, în lumina palidă a felinarului târziu. Dar încă nu erai real. Erai doar un contur neclar. Erai doar o amintire, înceţoşată de vreme.

Am pornit spre tine, cu paşi grăbiţi, şi veneai spre mine şi am uitat să respir. Era atâta linişte între noi şi ne îndreptam unul spre altul. Era atâta linişte încât ne auzeam paşii. Încât îmi auzeam inima bătând de nebună, ecou pe toată strada. Nu ştiu câţi paşi au stat între noi, dar a părut o eternitate. Parcă toţi cei şapte ani prin care ne-am pierdut unul de altul, au stat acum între noi. 

Am stat la o ţigară. Unul lângă altul, sprijiniţi de portbagajul maşinii. Apoi la încă o ţigară. Şi încă una... Erai atât de aproape. Îţi respiram aerul. Dar erai un străin, Dor. Nu mai ştiu cine am fost, nu ne mai ştiu. Ne-am stins acum mulţi ani. Mai ştii când îţi spuneam că poate ne vom întâlni peste zece ani, doi oameni maturi, reci şi fără vise?

Ai fost atâta timp în inima mea încât ai devenit ceva abstract. Oricât aş încerca să-mi amintesc de noi copii, ţinându-ne de mână, şi plimbându-ne pe strada aia, fericiţi şi cu atâtea vise... în zadar. Am fost atâta timp plină de tine, am rememorat la nesfârşit clipele noastre, încât le-am deformat realitatea şi au dispărut. Nu le mai găsesc.

Înainte să plec, te-am luat în braţe. Doamne, cât timp aşteptasem clipa aia. Câţi ani au trecut... visând la momentul ăla în care te strâng în braţe pentru a-mi vindeca rănile. Te-am strâns în braţe, aşa cum odinioară- parcă au trecut două vieţi de atunci- m-am agăţat de tine, deznădăjduită, strigându-ţi să mă ierţi. 

Te-am luat în braţe, în tăcerea cumplită a nopţii, şi ţi-am auzit inima.

Nu ştiu cât timp am stat aşa, unul în braţele celuilalt, în mijlocul străzii, pe Strada Amintirii, ascultând cum îţi bate inima, respirând acelaşi parfum ca acum şapte ani, ascunzându-mă în braţele tale de tot ce-i mai rău din lumea asta.

Pe Dor l-am strâns în braţe. Nu mai eram eu ci Aimee. Nu mai era vară. Era iarnă, era 2010 şi stăteam pe banca acoperită de frunzele toamnei. Eram copii şi viaţa era altfel. Ne ţineam de mână şi oftam.

Când am ajuns acasă, m-am trântit în pat şi am rămas câteva minute cu privirea pierdută în gol. Încă îţi simţeam parfumul şi prezenţa. Prezenţa ta era ca cea de odinioară, nu se schimbase nimic. M-a podidit un plâns sfâşietor ce nu mai avea margini. Am plâns ore întregi fără să ştiu de ce. Nu aveam niciun motiv să plâng, nicio explicaţie logică, nici măcar nu-mi lipseai; doar plângeam. Şi lacrimile acelea îmi făceau atât de bine. Mă eliberau.

Apoi m-am oprit brusc, mi-am şters lacrimile şi am zâmbit. Nu mai exista nicio durere. 

Inside she was screaming

Ţi-am uitat ochii.
M-am trezit într-o dimineaţă şi nu mai erai. Nu te-am mai găsit.
Pur şi simplu. O singură zi. O zi ca oricare alta care a separat timpul în care eram plină de tine cu prezentul ăsta în care sunt lipsită de tine. De mine. Plictisită şi rece. Aşa mă simt. O zi care a schimbat totul.

Te-am căutat confuză şi speriată. Dar nu mai erai nicăieri. Ai plecat de aici... Nu te mai găsesc nici măcar în vise. 
Timpul nu vindecă rănile. Dar ia cu el toate trăirile care îţi păreau cândva nemuritoare. Nu mai rămân în urma lui decât poveştile. Personajele lor se sting.

M-am trezit într-o zi şi mi-am dat seama că am uitat să mă mai gândesc la tine. Să te caut pe facebook, să-ţi urmăresc activităţile, să ştiu ce mai faci şi dacă eşti bine. Am uitat să te mai aştept. Şi toate amintirile noastre dragi au devenit şterse, prăfuite de vreme, nu le mai simt aşa cum au fost ele odinioară. Nu-mi mai fac inima să tresară, nu le mai pătrund esenţa. E doar un gol. Atâta simt. Un gol în care sunt pregătită să cad şi să mă vindec.








Te-am uitat aşa cum se uită. Aşa cum îi uităm pe toţi oamenii care au oprit clipa în loc cândva. În ultimele zile, înainte să te uit, m-am purtat ciudat. Mi-am prins părul în două codiţe, aşa cum îţi plăcea ţie. Păream nebună, scăpată de la 9, dar nu conta. Te simţeam mai aproape. Păream o dubioasă. Schimbare de look. Eu nu-mi prind părul niciodată. Dar nimeni n-a observat tristeţea mea din ochi.


Poate că m-am eliberat de tine din noaptea aceea în care mi-am turnat un pahar de vin şi am stat aşa, cu ochii în gol, gândindu-mă la tot, în tăcere... scriindu-ţi pagini întregi, cu mâinile tremurând, strigându-mi deznădejdea şi dorul meu de tine... rememorând tot ce-am trăit. Luându-mi rămas bun. Poate că, de fapt, atunci te-am uitat, în acea noapte, în care ţi-am permis să pleci din inima mea. 

Sau poate că te-am uitat cu timpul, întâlnind oameni, trăind... poate că momentul decisiv a fost acela în care am simţit pentru prima oară că merit să fiu iubită. Că merit să mă regăsesc. Să găsesc drumul înapoi spre casă. Şi să nu mă mai pierd în locuri pustii. Să nu mai aştept la uşi închise, dincolo de ele nu se află nimic, nu-i locul meu acolo. M-am oprit prea des în astfel de locuri, străine, căci muream de sete. Dar nu era acasă. De ce am îndurat atâtea chinuri doar pentru o fărâmă de voluptate?



Am plecat. 
Ai plecat.
Rămâi cu bine, V.

No fair, you can't hear me. But I can you.

Am aşteptat atât de mult să vin la tine. Şi am venit. Era dimineaţă când mă aşteptai la uşă. Şi ploaia tocmai se oprea. 

Am ajuns acasă, în braţele tale, V. Clipa aia în care m-am pus în pat şi m-ai strâns în braţe şi m-ai pupat pe cap, pe obraji, pe suflet, a încremenit în loc. Eram acasă şi sufletul meu era în siguranţă. Ţi-am luat mâna în mâna mea şi-am pus-o în dreptul inimii mele rănite. Şi s-a umplut cu viaţă. Şi a durut. Ştii cum e atunci când te doare ceva şi pui un bandaj, să doară mai puţin, dar durerea se amplifică şi se vindecă şi te sfâşie? Simplul fapt că în sfârşit există un leac, o alinare, amplifică durerea aia. 

M-am simţit ca un câine rănit ce caută disperat puţină dragoste. Un câine flămând ce urlă de groază şi bine atunci când în sfârşit e mângâiat. E speriat, da. A uitat ce înseamnă să primească. De abia atunci realizează că a uitat şi se întreabă cum dracu a supravieţuit până acum. Fiinţele mor fără atingeri. 

Mi-ai pus mâna pe creştet şi pe ureche ca să adorm. Să mă liniştesc. Aşa obişnuiau să-mi facă ai mei, când eram copil, altfel nu puteam să adorm. 

Dar eu n-am putut să dorm cu tine, V. Am uitat cum e să nu dormi singur, într-un pat rece care urlă a singurătate. Am uitat ce e atingerea şi îmbrăţişarea unui bărbat, intimitatea, afecţiunea. Aşa că te-am privit cum dormi. Te-am privit mult, să rămân cu chipul tău pe retină atunci când nu-l voi mai putea vedea. Erai acolo, lângă mine în pat, eram amândoi strânşi unul în altul, şi nu-mi venea să cred. Cât timp aşteptasem clipa aia! Câte dimineţi m-au prins singură, spunându-ţi ,,Noapte bună" în gând... Şi erai acolo, erai acolo, tu, cel din inima mea.

Şi-n dimineaţa aia s-a schimbat ceva. Mi-ai dat curaj să mă ridic odată şi să nu-mi mai bat joc de mine, lăsând zilele să treacă, fără să fac nimic. M-ai certat. M-ai ridicat şi m-ai aruncat în realitate. Şi m-am lovit rău. Mi-ai spus că sunt puternică. Că pot. Că am mult potenţial pe care l-am lăsat să zacă acolo, undeva în mine, inert. Că sunt nebună. Şi cretină. Şi să nu mai aştept.

M-ai întrebat ce vise am. Măcar unul. Trebuie să fie. Trebuie să-l găsesc. M-ai strâns în braţe şi mi-ai cerut să mă gândesc la un vis. Zilele astea. Vezi, tu, aveam nevoie de cineva care să aibă forţă asupra mea pentru a reuşi. Aveam nevoie ca un om ca tine să-mi ceară să am vise. Ce stupidă sunt. Mi-a fost ruşine. Şi m-am simţit mică, mică, mică... Parcă ieşisem din mine. Sau voiam să o fac şi să fug. Să fug cât mai mult de mine şi să nu mă mai găsesc niciodată. Sunt moartă. Sunt mutilată. Inertă. Adormită de atâta amar de timp. În braţele tale am reuşit să mă adâncesc în mine, din ce în ce mai mult, şi să mă simt. Vulnerabilă. Speriată. Frântă. Îmi tremura inima, în braţele tale, în timp ce îmi şopteai şi mă vindecai.

A fost ca un vis, V. 

Poate că acea clipă a aşteptat-o sufletul meu mulţi ani. Poate că n-am intrat în viaţa ta întâmplător. Poate că viaţa m-a purtat spre tine. Spre Cuib, în acel octombrie, învăţându-mă să iubesc iar teatrul. Şi nici măcar n-am vrut să merg în seara aia. Nu ştiu cum de am mers. Nici azi nu ştiu.

A fost o iarnă şi-o primăvară plină de teatru. Şi de tine. Iar emoţiile alea pe care le-am simţit de fiecare dată, pe drumul spre Cuib, nu le voi uita niciodată. Era viaţă în ele. Şi nostalgie. Şi dor. Mirosea a liliac şi-a ploaie şi-a vânt rece ce-ţi mângâie obrajii şi sufletul, mirosea a pierdere şi-a început de poveste. Aşa mirosea pe strada pe care mergeam spre Cuib. Curgea viaţa prin mine şi învăţam din nou să o trăiesc, să fac cunoştinţă cu ea, să o iubesc. Mă trezeam.

Îmi amintesc şi acum dimineaţa aia de iarnă în care am dat de pagina ta de facebook şi am fost un mic stalker. Mi-ai plăcut din prima clipă. Din nişte poze. Şi clipuri. Am ştiut de atunci, ceva din mine mi-a spus, că va fi ceva între noi. Şi poate sună clişeic şi pueril, dar de obicei ştiu din prima clipă dacă un om va însemna ceva pentru mine, sufletul meu ştie. Şi vocea ta. Vocea ta îmi părea atât de familiară, atât de caldă, atât de ştiută de mine. Şi ochii tăi mari şi luminoşi... îmi erai acasă şi nici măcar nu te cunoşteam. Nici măcar nu mă ştiai. A durat ceva până să mă ştii. Mă pierdeam în memoria ta atât de repede, printre toţi oamenii ăia cu care interacţionai. Din ziua aia de iarnă am tresărit şi am ştiut. Şi te-am aşteptat. Te-am aşteptat atât de mult... Mă mulţumeam doar să mă vezi. O clipă, întâlnindu-mi privirea şi apoi uitând. Uitându-mă... Eram deplorabilă. Şi mă agăţam de orice căcat. Interpretam mereu. Că azi m-ai văzut. Că azi mi-ai zâmbit. Nu ştiam că-s atât de mică şi că mă pierdeam printre toţi oamenii ăia şi prin viaţa ta aglomerată. Eram îndrăgostită. Şi orice părea un semn ce trebuie descifrat. Îndrăgostiţii cred doar ce vor să creadă. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. 

N-o să uit niciodată zilele alea în care visam. Pentru că aveam nevoie. Pentru că speram.

Ştiu acum că un om nu-ţi va răspunde niciodată la sentimente dacă sunt atât de intense. Pentru că îl sperii. Pentru că nu le poate înţelege. Pentru că vrea aer. Pentru că se pierde prin trăirile tale. 

N-o să uit niciodată nici prima piesă în care te-am văzut. Venisem special să te văd. Şi aveam emoţii cum am avut la fiecare piesă în care urma să te văd. Ai apărut pe scenă şi am simţit că te-am văzut de atâtea ori. Că aia nu era prima dată. Atât de firesc era, atât de ştiut de inima mea. 

Poate că paşii mei m-au purtat spre tine. Ca să mai învăţ încă ceva. Ca să vibrez.

...N-o să uit nici cum, în dimineaţa aia, prin somn, cu ultimele puteri, m-ai strâns în braţe, m-ai lipit de tine. Şi-mi venea să mor de atâta bine. 

M-ai întrebat ce culoare are fericirea. Albastră. Ca marea mea. Pentru că sunt o tristă. Şi fericirea mea e nostalgie. E tumult. Şi pace. Şi uşurătate... Şi eternitate. 

Şi are formă de cerc. Fericirea mea e infinită. Ca sufletul omului. Şi mică. Am nevoie de atât de puţin pentru a putea fi fericită. Şi totuşi, chiar şi atunci când am motive să fiu, când am toate motivele din lume, eu pierd fericirea. O pierd în mine. Şi n-o mai găsesc. Şi toată tristeţea din lume o acaparează. O sugrumă. Pentru că ceva, în maşinăria subtilă a fiinţei mele, a fost mereu dereglat, stricat. Sufletul meu e format din solitudine. Şi melancolie. Şi n-o să înţelegi niciodată. 

...Tu eşti viaţă. Eşti lumină. Şi eu sunt întuneric. Şi-mi strălucesc mereu ochii când te văd. Tu m-ai învăţat cum să duc flacăra în furtună, fără să se stingă. 

Mă frâng de dorul tău chiar şi acum, când n-au trecut decât patru zile de când ne-am văzut ultima oară. 

Sunt speriată. Nu ştiu încotro să mă duc. Nu ştiu cum să fac să te uit şi să merg înainte. Să-mi realizez visele. Mă motivează gândul că într-o zi vei afla, cumva, că îmi îndeplinesc visele. Că ai schimbat ceva în mine.

Îţi promit, V. Deja am planuri şi n-o să le mai amân. De fiecare dată când voi vrea să dau înapoi, îmi voi aminti de tine, şi voi merge înainte. Voi lupta pentru mine până când n-o să mai pot. N-o să mă mai las măcinată de fondul ăsta trist al meu. Şi poate că n-o să mai doară atât. Poate că voi simţi din nou fericirea. Şi iubirea. Viaţa te răsplăteşte mereu când eşti bun cu ea.

Ţi-am scris atâtea pagini... De două ore îţi scriu şi fumez ca disperata. Promit că te voi uita, V. O să fug cât pot de tine. Până când vei deveni doar o amintire ştearsă de timp, o amintire dragă, căreia îi voi zâmbi mereu cu inima strânsă.

Sunt îngrozită. Atât de frică îmi e să te las să pleci de aici, din inima mea, unde ai stat atâta timp. Aproape că-mi vine să vomit. Atât de rău îmi e ştiind că voi trăi într-o lume fără tine. Mi-e foame de tine. Mă doare fizic lipsa ta. Aproape că-mi pare ireal, ireparabil să nu fii aici. 

Te-aş strânge în braţe, prietenul meu drag, să te sufoc cu dragostea mea, şi mi-aş afunda nasul în pielea ta, să o respir. Să te respir. Să mă umplu cu tine. Cu bunătatea şi lumina ta. Atât de lipsită sunt fără tine. Atât de cumplit îmi e.

Sunt atât de plină de tine, uneori, încât atunci când zâmbesc, te văd pe tine zâmbind. Atunci când râd, îmi râzi tu pe suflet. Atunci când închid ochii, te văd pe tine, luându-mi faţa în palmele tale şi privindu-mă, direct în inimă.

Atât de plină sunt de tine, V., încât te văd pe tine, în mine. 

...Te las să pleci. 

Rămas bun, V.

Şuviţe ude, frisoane, bătăi în tâmple ca pansoane cu fluturi în stomac topiţi şi inima în dinţi

 

Azi-noapte am visat că eram la mare. În mare. Aveam părul ud şi plin de sare. Şi curenţii mă trăgeau în larg. Mă lua marea cu ea şi mă luptam să ajung la ţărm. Să trăiesc. Să respir. Nu mai auzeam nimic. Nu mai vedeam nimic. Eram ca într-o bulă. Şi eram atât de grea. Atât de greu îmi simţeam corpul în apă, atât de grea era apa cu care trebuia să mă lupt. Mă sfâşia. Mă sufoca. Mă apăsa. Pe piept. Pe suflet. Mă dureau toate. Organele, inima, gândurile... Mă usturau ochii şi nu puteam să urlu. Ţipetele se stingeau adânc în mine, frânte. Voiam să am puterea să ies la suprafaţă. Erau oameni care mă aşteptau la mal.. Cu cât înaintam, cu cât vedeam ţărmul mai aproape, cu atât mai greu îmi era. Şi valurile mă luau înapoi în abis.

Dar cred că până la urmă am ajuns. Am ajuns. Frântă. Şi m-am umplut cu soare. Era atât de bine.

Se spune că unele momente sunt eterne. Că oricât timp ar trece, ele rămân în tine prin infinita lor trăire, cutremurându-te ca prima oară. Sunt ca nişte locuri neschimbate oricâte veacuri ar trece. Decorurile se schimbă, dar ceva din prezenţa lor de odinioară dăinuie peste tot. Le regăseşti pe strada lor, în aerul neschimbat... acasă, acolo unde timpul a stat în loc, unde clipa a încremenit în eternitate şi s-a aşternut toamna. Aici te-am găsit şi pe tine, V. La marginea prăpastiei. Eşti gata să cazi. Să te prăbuşeşti în mine. Aici te găsesc mereu de fiecare dată când închid ochii şi mă pierd în mine. Şi mă umplu de primăvară şi de nostalgie.

Poate că unii oameni apar în vieţile noastre pentru a ne salva de noi înşine. Ne cutremură. Ne ridică şi ne aruncă în cel mai adânc hău. Să ne cunoaştem mai bine. Să ne speriem şi să ne vindecăm. Şi n-ar putea să facă toate astea dacă nu ar avea forţă asupra noastră. Dacă nu i-am căuta şi găsi în noi. Atât de vii, mereu prezenţi. O parte ascunsă din inima noastră.

Sunt oameni care te ajută să te ridici şi să mergi mai departe. Să ieşi la suprafaţă. Să respiri iar. Şi nici măcar nu mai contează că ei nu vor mai fi acolo, pe drumul tău, să vadă că poţi să te bucuri din nou. Că nu mai fugi. Că ai învăţat să stai. Că nu mai alergi după clipe, că nu mai vrei să le opreşti în loc. Că doar simţi. Şi trăieşti. Şi asta e de ajuns astăzi.

Oamenii nu apar întâmplător în vieţile noastre. La început nu ştim de ce, ce sens au ei. Ştim doar că ne fac inima să tresară şi că există un spaţiu magic care ne uneşte, oriunde am fi. Şi intrăm în vieţile lor, nu putem sta aşa, deoparte, o forţă ne atrage spre ei. Nu ştim, nu ştim ce se întâmplă cu noi. Abia la sfârşit înţelegem, când scriem ultima pagină, cu lacrimi în ochi, zâmbind.

Aşa ai apărut şi tu, V. E ultima oară când îţi mai scriu, V. Promit să nu te mai caut, nici măcar aici, în mine. Promit să-mi distrag atenţia şi să merg mai departe. Spre locuri care mă aşteaptă să vin, spre poveşti care mă aşteaptă să le scriu. Promit să nu mă mai gândesc atât de mult la tine... până o să uit. Definitiv. Mi-ai spus că te-ai gândit la mine chiar în noaptea în care m-am decis să-ţi scriu. Chiar în noaptea în care simţeam că mă sufoc şi că mă risipesc la propriu, că mor în mine, dacă nu te caut, după atâtea luni lipsite de tine. De mine. Mereu am crezut că dacă mă gândesc atât de mult la cineva, acea persoană va şti cumva, va şti, şi mă va simţi şi-şi va aminti de mine. Asta s-a întâmplat şi cu noi în noaptea în care am decis să sparg tăcerea şi să las să mi se dărâme universul. Fie ce o fi! Trebuia să te văd. Mi-era foame de tine. Şi muream încet. Şi sigur. Aşa că m-am trezit la 6 dimineaţa la tine. Nu conta că o să mă vezi cât de leşinată şi disperată sunt. Îmi trebuiai atât de mult... încât nimic nu mai conta.

................................................

Am plecat de la tine cu atâtea planuri, cu atâtea vise. Şi fără tine. Fără tine. Doar avându-mă pe mine şi fiindu-mi de ajuns. Eu râzând, putând să râd liniştită. Eu zâmbind, fără să mă mai doară tristeţea aia din fundal. Eu plângând, permiţându-mi să plâng, să mă cutremur, să mă golesc. Eu gândindu-mă, în linişte, la vocea ta şi la braţele tale care mi-au fost refugiu, fără să mă mai sfâşie lipsa ta. Fără să mă mai frâng. Eu şi nostalgiile mele. Şi tot ce-i în mine. Eu, luptând şi muncind pentru visele mele. Eu, pe străzi, la apus, printre clădiri vechi, respirând liniştea şi aerul tare de munte. Eu, în Vamă, afudându-mi picioarele în nisip şi trăgând cu poftă din ţigară, cu marea bătându-mi în picioare şi-n tâmple. Eu, îndrăgostindu-mă, iar şi iar. De oameni, de clipe, de drumurile pe care mă poartă viaţa.

It says home is where your heart is

 Mă simt ciudat. E un moment din ăla de metamorfoză. Se schimbă ceva în mine continuu de câteva zile. Sunt într-o vâltoare ce mă răvăşeşte. Poate că schimbarea a început de mult şi acum e punctul culminant. Şi mi-e frică... E un sentiment tâmpit. Pentru un moment, nu te mai simţi. Nu mai ştii cine eşti. Ce dracu cauţi aici. Ce sens au toate. Şi te agăţi obsesiv de toate părţile bolnave din tine care trebuie acum să le laşi. Sau să le transformi. Să te vindeci. Să mori şi să renaşti. Da. Aşa mă simt, moartă. Şi din toată amorţeala asta, ceva din mine se zbate să iasă la suprafaţă. Să vadă din nou lumina. Să trăiască. Să ardă. Căci a zăcut atâta timp în întuneric.


Beau Salitos şi mi-am aprins o ţigară. Fumez cu poftă, obsesiv, nevrotic, ca şi cum n-aş avea tot timpul din lume ca să fumez. Mi-e cald şi mi-e frig şi nu-mi găsesc locul. E târziu, iar eu nu mai sunt cea de noaptea trecută. Cel puţin, nu mai simt la fel. Am decis să sparg bula în care sunt blocată de atâţia ani, să o sparg şi să o calc în picioare. Să fiu liberă din nou. Să mă simt vie. Să privesc atent la tot ce-i mai ascuns din sufletul meu. Parcă tocmai ce am ieşit dintr-o comă. Aşa mă simt. Un somn adânc de ani de zile.






Azi-dimineaţă te-am văzut din nou. Tocmai ce se oprise ploaia şi se luminase de zi, când te-am văzut din nou, după atâtea luni de aşteptare. Am venit pregătită să sfârşesc povestea asta, să scriem ultima pagină, apoi să închid cartea şi să o pun pe raft şi să las să se aşterne praful. Să o regăsesc peste ani, prăfuită de timp, să privesc în gol la ultima filă albă, să-i simt mirosul îmbibat cu fum şi nostalgie, dar să nu-i mai pătrund esenţa, aşa cum a fost ea aievea, ca toate lucrurile care au trecut şi pe care nu le mai putem retrăi.
Am venit la tine cu măşti, cu râs isteric şi ziduri de apărare. Am venit pregătită să nu mai simt, să fiu stăpână pe sentimentele mele şi să mă piş pe ele. Am venit la tine răzvrătită, aproape că-mi venea să te înjur şi să te iau la bătaie, atât de rănită eram, atât de obosită de toate zilele în care m-am frânt de dorul tău, pe care le-am pierdut aşteptând, în lumea mea tristă, în realitatea mea deformată, în ignoranţa cu care am întors mereu spatele vieţii, luptând contra ei. Doar ca să simt. Să am un scop cu care mă trezesc dimineaţa. Să nu uit că exist. Dar asta m-a îndepărtat cel mai mult de adevăr. 

N-ai cum să cauţi iubirea dacă nu iubeşti viaţa. Dacă îţi baţi joc de tine şi nu faci nimic pentru a te ridica, pentru a deveni ceea ce eşti de fapt. Dacă te complaci în mizerie şi doar aştepţi. Aştepţi. Şi nu mai ştii ce. Şi nu mai ştii nici ce te face fericit. Şi alergi ca nebunul şi ajungi în acelaşi punct mort. Şi clipe care credeai că te vor face fericit, trec pe lângă tine, pentru că ghici ce, nu mai eşti prezent. Eşti mort. Eşti anesteziat. Eşti pierdut în tine. Şi viaţa e departe. Şi toţi oamenii ăia din jurul tău sunt după un zid. ÎI auzi, dar nu-i poţi atinge cu adevărat, nu te pot atinge cu adevărat, nu poţi afla nimic. Degeaba strigi, ei n-au cum să te salveze. Fiecare şi le duce pe ale lui. Tu eşti singurul care poate.




Am venit la tine revoltată, acoperită cu tot întunericul şi dezastrul din mine, cu toate convingerile care-mi servesc drept scut, să mă apăr de necunoscut şi să rămân în zona mea de confort. Şi tu mi le-ai dărâmat. Le-ai dărâmat. Şi am rămas fără nicio mască. Nici măcar cu una faţă de mine însămi, cea mai importantă, cea mai puternică, ai distrus-o şi pe aia. Şi am rămas expusă. Speriată. Blocată. Mulţi oameni au încercat să le darâme, dar în zadar, în zadar... am rămas mereu surdă când a venit vorba de îndemnuri. Tu ai reuşit. Ai avut forţă asupra mea. Căci ţi-am admirat mereu ambiţia şi pasiunea cu care îţi croieşti propriul drum.

Poate că n-o să-mi înţelegi niciodată tremurul din voce şi spaima din privire. Nostalgiile şi nebunia mea fără de care n-aş mai fi eu. Fondul ăsta trist prin care simt intens totul. Şi nici acea parte din mine pe care o iubesc şi pe care am văzut-o în tine. Tu eşti atât de viu. Învingător, iar eu sunt foc. Şi furtună. Şi am nevoie de tumult. Am nevoie să sufăr pentru a putea să mă umplu de viaţă.








Dar am simţit linişte când, prin somn, cu ultimele puteri, m-ai strâns în braţe. Iar eu ţi-am luat mâna în mâna mea şi am pus-o în dreptul inimii. În sfârşit. Linişte şi pace pe dinăuntru. Odihnă după un drum lung şi anevoios. Mi-am simţit inima acoperită, mângăiată, tremurând, rănită, cum bate din nou. A fost ca un calmant pe care i-l dai bolnavului pentru a-i reduce durerea. Măcar pentru o clipă. 
Am uitat cum e să fiu strânsă în braţe. Nu mai ştiu ce e atingerea şi îmbrăţişarea. Să fiu mângâiată pe obraji şi pupată pe cap, pe ochi, pe gură. Să-mi găsesc refugiul, afundându-mi nasul în umărul lui. Să cad şi el să fie centrul meu de echilbru. Să îl respir. Să mă ghemuiesc în el şi să mă umplu de linişte şi de iubire. Să nu mai am de ce sa fug. E cald. Acasă. Fără teamă. Fără regrete. Mă vindec.

Atât de mult m-am simţit în braţele tale. Întreagă. Am închis ochii şi am simţit cum viaţa curge prin mine, prin inimă, oase, celule, atomi. Şi am respirat uşurată. E ca atunci când rătăceşti pe un drum lung, murind de sete şi în sfârşit găseşti calea spre casă. Sau ca atunci când te arunci în mare. Şi o asculţi. Şi-ţi spală toate păcatele. Ce mult ţi-a lipsit... Te laşi cutreierată de ea. Şi e bine. E cald. Şi răcoare. Şi briza îţi bate în tâmple. E din nou ordine în tot haosul ăsta. Tresari. Vrei să trăieşti din nou. Chiar dacă el nu e. Chiar dacă n-o să-ţi fie niciodată. Nu mai contează nimic. Eşti în sfârşit liberă înăuntrul tău. Şi cuprinzi momentul. Şi trăieşti. Trăieşti. Trăieşti.

Because you're just a little girl really, and you're afraid, and you're so tired, and you just want someplace to sleep.

 Beau un pahar de vin. În noaptea asta o să beau până o să mă anesteziez de tot. Mi-e cald. Mă sufoc. Afară plouă şi fulgeră şi tună şi eu mor de cald. Pereţii ăştia mă dor şi urlă a singurătate. Şi cărţile astea în care îmi afund faţa şi le respir. Miros a poveşti acoperite de timp, a tăcere, a clipe oprite în loc, pentru totdeauna. A stele care se sting, dar a căror strălucire încă mai luminează în noapte, mult timp după ce ele au dispărut în neant.

Respir cărţile şi fumul de ţigară care se ridică molcom în camera asta goală. Se simte atâta renunţare în aerul înăbuşit de vară... Măcar nu-s singură de tot. Măcar am ploaia. O aud cum cade trist pe asfaltul încins. Şi cerul se crapă în lumina asta fatidică pe care eu o iubesc. Şi tună atât de puternic încât pământul vibrează. Şi pereţii ăştia îngălbeniţi şi anoşti. Urlă. Se zguduie. Şi eu vibrez şi mă cufund în linişte. Toate zgomotele din lume nu pot să-mi acopere haosul din mine. De aceea, nu mă mai sperie. De aceea, le iubesc. Cântă o dată cu mine. Şi nu mai sunt atât de singură.

Mi-a fost frică cândva de ele. Când eram mică. Când sufletul nu-mi ţipa şi orice zgomot puternic era anormal, nefiresc.  

Plouă tăcut. O dată cu acelaşi cântec trist din inima mea. Le aud mereu. Ploaia şi cântecul. E o melodie gravă, lentă, cumplit de lentă, sună a dor şi a o sfâşietoare nostalgie. A dor după toate lucrurile care au fost şi nu vor mai fi. După toate sentimentele pe care nu le-am trăit şi pentru toate locurile şi poveştile pe care nu le-am aflat. Pentru toţi oamenii pe care nu i-am cunoscut. Pentru toată dreptatea care ar fi putut fi şi pentru toţi ochii însufleţiţi care sunt acum stinşi. E dor de foc. De pierdere. De viaţă. De eternitate.

Aud mereu acelaşi cântec dureros care răsună ecou în toată fiinţa mea. E parte din mine. Cu el m-am născut şi-l aud mereu, chiar şi atunci când sunt fericită. Chiar şi atunci când mă îndrăgostesc şi mă simt cu adevărat vie. Invincibilă. Când nu-mi mai simt picioarele pe pământ şi sunt ameţită şi euforică şi nimic nu mai contează. De nimic nu mă mai tem. Nici măcar de moarte. Închid ochii şi-mi simt inima, tremurând de atâta fericire. Şi tot corpul învăluit în căldură, vibrând. Şi trăiesc. Trăiesc. Trăiesc. Dar apoi îl aud cum sună pe fundal, aproape stins, apoi din ce în ce mai puternic, acaparând orice cântec timid al fericirii. Chiar şi atunci când nu simt nimic. Când sunt anesteziată. Când mă plimb prin toamne târzii pe străzi la apus, fără gânduri, aşteptând să ajung acasă şi să mă bag sub pătură. Chiar şi atunci când deschid frigiderul doar pentru că sunt obişnuită, şi mă uit în gol, sau când mă uit la un film ori la ştiri. Chiar şi atunci când deschid facebook-ul şi dau like-uri, la întâmplare, automat, ca un robot, plictisită de altă zi netrăită. Pentru a-mi distrage atenţia, pentru a uita. În zadar. În zadar! E aceeaşi ploaie veşnică de pe străzi pustii şi acelaşi cântec care-mi poartă amprenta. Nu-l pot uita. Nu mă pot uita. 

S-a oprit ploaia. Ştiu că pentru puţin timp. Mi-am mai turnat un pahar de vin. Trebuie să mă anesteziez. Să nu mă mai simt. Peste câteva minute îţi voi scrie. După două luni. Azi m-am trezit şi am ştiut că te voi căuta. Orice ar fi. Oricât de frică mi-ar fi. Oricum îţi voi părea. Nimic nu mai contează. Nici măcar dacă nu-mi vei răspunde. Nici măcar dacă nu-ţi voi mai trece pragul vreodată. Trebuie să sfârşim cumva. Trebuie să închei povestea. Mă doare. Mă doare prea tare ca să mai pot să aştept. Mă sufoc la propriu. Sunt frântă... şi-s atât de tânără şi nu-mi trăiesc viaţa. Şi port măşti, dar oamenii sunt cei mai frumoşi când se arată aşa cum sunt. Mi te voi arăta aşa cum sunt. Vulnerabilă. Îndrăgostită. Tristă. Deplorabilă. Ameţită neagdeghsfh

Aştept ca nebuna. Aştept himere care dispar când se luminează de zi. Nu mai e loc de mândrie. Mândria mea nu mai are niciun cuvânt de spus în noaptea asta. Mă piş pe ea. Mă omoară încet încet aşa că o calc în picioare cu voluptate.

Nu mai pot să plâng de când nu te-am mai văzut, V. Lacrimile s-au stins în mine. Nu a mai rămas decât un ţipăt frânt. Ştii ce înseamnă să te stingi cu fiecare zi care trece? Să ţipi în tine şi să vrei să fugi, să te faci mic şi să dispari. E lumea prea mică, V., şi n-am unde să mă ascund. N-am unde să mă pierd. Decât aici, în mine.

Ştiu că orice început are şi un sfârşit. De ce mi-e atât de greu să nu mă mai agăţ obsesiv de clipe care au trecut şi care nu vor mai veni niciodată? 

Mi-e foame de clipe. De pierdere. De tine. Şi mă sting cu fiecare noapte în care beau un pahar de vin şi-ţi verific facebook-ul şi aştept. Aştept un căcat. Nici eu nu mai ştiu ce aştept. Am uitat. M-am uitat în toate zilele astea, încercând să le dau un sens, uitând de ce se petrece în jurul meu. 

Vreau să vii, trebuie să vii ca să pot pleca. Sunt blocată în locul ăsta sinistru de care m-am plictisit, e ca un ceas stricat ce a uitat să meargă înainte. Şi mă zbat. Mă zbat să plec de aici. Hai, vino şi mai oferă-mi o clipă. Ca să pot continua.