Mă simt ciudat. E un moment din ăla de metamorfoză. Se schimbă ceva în mine continuu de câteva zile. Sunt într-o vâltoare ce mă răvăşeşte. Poate că schimbarea a început de mult şi acum e punctul culminant. Şi mi-e frică... E un sentiment tâmpit. Pentru un moment, nu te mai simţi. Nu mai ştii cine eşti. Ce dracu cauţi aici. Ce sens au toate. Şi te agăţi obsesiv de toate părţile bolnave din tine care trebuie acum să le laşi. Sau să le transformi. Să te vindeci. Să mori şi să renaşti. Da. Aşa mă simt, moartă. Şi din toată amorţeala asta, ceva din mine se zbate să iasă la suprafaţă. Să vadă din nou lumina. Să trăiască. Să ardă. Căci a zăcut atâta timp în întuneric.
Beau Salitos şi mi-am aprins o ţigară. Fumez cu poftă, obsesiv, nevrotic, ca şi cum n-aş avea tot timpul din lume ca să fumez. Mi-e cald şi mi-e frig şi nu-mi găsesc locul. E târziu, iar eu nu mai sunt cea de noaptea trecută. Cel puţin, nu mai simt la fel. Am decis să sparg bula în care sunt blocată de atâţia ani, să o sparg şi să o calc în picioare. Să fiu liberă din nou. Să mă simt vie. Să privesc atent la tot ce-i mai ascuns din sufletul meu. Parcă tocmai ce am ieşit dintr-o comă. Aşa mă simt. Un somn adânc de ani de zile.
Azi-dimineaţă te-am văzut din nou. Tocmai ce se oprise ploaia şi se luminase de zi, când te-am văzut din nou, după atâtea luni de aşteptare. Am venit pregătită să sfârşesc povestea asta, să scriem ultima pagină, apoi să închid cartea şi să o pun pe raft şi să las să se aşterne praful. Să o regăsesc peste ani, prăfuită de timp, să privesc în gol la ultima filă albă, să-i simt mirosul îmbibat cu fum şi nostalgie, dar să nu-i mai pătrund esenţa, aşa cum a fost ea aievea, ca toate lucrurile care au trecut şi pe care nu le mai putem retrăi.
Am venit la tine cu măşti, cu râs isteric şi ziduri de apărare. Am venit pregătită să nu mai simt, să fiu stăpână pe sentimentele mele şi să mă piş pe ele. Am venit la tine răzvrătită, aproape că-mi venea să te înjur şi să te iau la bătaie, atât de rănită eram, atât de obosită de toate zilele în care m-am frânt de dorul tău, pe care le-am pierdut aşteptând, în lumea mea tristă, în realitatea mea deformată, în ignoranţa cu care am întors mereu spatele vieţii, luptând contra ei. Doar ca să simt. Să am un scop cu care mă trezesc dimineaţa. Să nu uit că exist. Dar asta m-a îndepărtat cel mai mult de adevăr.
N-ai cum să cauţi iubirea dacă nu iubeşti viaţa. Dacă îţi baţi joc de tine şi nu faci nimic pentru a te ridica, pentru a deveni ceea ce eşti de fapt. Dacă te complaci în mizerie şi doar aştepţi. Aştepţi. Şi nu mai ştii ce. Şi nu mai ştii nici ce te face fericit. Şi alergi ca nebunul şi ajungi în acelaşi punct mort. Şi clipe care credeai că te vor face fericit, trec pe lângă tine, pentru că ghici ce, nu mai eşti prezent. Eşti mort. Eşti anesteziat. Eşti pierdut în tine. Şi viaţa e departe. Şi toţi oamenii ăia din jurul tău sunt după un zid. ÎI auzi, dar nu-i poţi atinge cu adevărat, nu te pot atinge cu adevărat, nu poţi afla nimic. Degeaba strigi, ei n-au cum să te salveze. Fiecare şi le duce pe ale lui. Tu eşti singurul care poate.
Am venit la tine revoltată, acoperită cu tot întunericul şi dezastrul din mine, cu toate convingerile care-mi servesc drept scut, să mă apăr de necunoscut şi să rămân în zona mea de confort. Şi tu mi le-ai dărâmat. Le-ai dărâmat. Şi am rămas fără nicio mască. Nici măcar cu una faţă de mine însămi, cea mai importantă, cea mai puternică, ai distrus-o şi pe aia. Şi am rămas expusă. Speriată. Blocată. Mulţi oameni au încercat să le darâme, dar în zadar, în zadar... am rămas mereu surdă când a venit vorba de îndemnuri. Tu ai reuşit. Ai avut forţă asupra mea. Căci ţi-am admirat mereu ambiţia şi pasiunea cu care îţi croieşti propriul drum.
Poate că n-o să-mi înţelegi niciodată tremurul din voce şi spaima din privire. Nostalgiile şi nebunia mea fără de care n-aş mai fi eu. Fondul ăsta trist prin care simt intens totul. Şi nici acea parte din mine pe care o iubesc şi pe care am văzut-o în tine. Tu eşti atât de viu. Învingător, iar eu sunt foc. Şi furtună. Şi am nevoie de tumult. Am nevoie să sufăr pentru a putea să mă umplu de viaţă.
Dar am simţit linişte când, prin somn, cu ultimele puteri, m-ai strâns în braţe. Iar eu ţi-am luat mâna în mâna mea şi am pus-o în dreptul inimii. În sfârşit. Linişte şi pace pe dinăuntru. Odihnă după un drum lung şi anevoios. Mi-am simţit inima acoperită, mângăiată, tremurând, rănită, cum bate din nou. A fost ca un calmant pe care i-l dai bolnavului pentru a-i reduce durerea. Măcar pentru o clipă.
Am uitat cum e să fiu strânsă în braţe. Nu mai ştiu ce e atingerea şi îmbrăţişarea. Să fiu mângâiată pe obraji şi pupată pe cap, pe ochi, pe gură. Să-mi găsesc refugiul, afundându-mi nasul în umărul lui. Să cad şi el să fie centrul meu de echilbru. Să îl respir. Să mă ghemuiesc în el şi să mă umplu de linişte şi de iubire. Să nu mai am de ce sa fug. E cald. Acasă. Fără teamă. Fără regrete. Mă vindec.
Atât de mult m-am simţit în braţele tale. Întreagă. Am închis ochii şi am simţit cum viaţa curge prin mine, prin inimă, oase, celule, atomi. Şi am respirat uşurată. E ca atunci când rătăceşti pe un drum lung, murind de sete şi în sfârşit găseşti calea spre casă. Sau ca atunci când te arunci în mare. Şi o asculţi. Şi-ţi spală toate păcatele. Ce mult ţi-a lipsit... Te laşi cutreierată de ea. Şi e bine. E cald. Şi răcoare. Şi briza îţi bate în tâmple. E din nou ordine în tot haosul ăsta. Tresari. Vrei să trăieşti din nou. Chiar dacă el nu e. Chiar dacă n-o să-ţi fie niciodată. Nu mai contează nimic. Eşti în sfârşit liberă înăuntrul tău. Şi cuprinzi momentul. Şi trăieşti. Trăieşti. Trăieşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu