Ţi-am uitat ochii.
M-am trezit într-o dimineaţă şi nu mai erai. Nu te-am mai găsit.
Pur şi simplu. O singură zi. O zi ca oricare alta care a separat timpul în care eram plină de tine cu prezentul ăsta în care sunt lipsită de tine. De mine. Plictisită şi rece. Aşa mă simt. O zi care a schimbat totul.
Te-am căutat confuză şi speriată. Dar nu mai erai nicăieri. Ai plecat de aici... Nu te mai găsesc nici măcar în vise.
Timpul nu vindecă rănile. Dar ia cu el toate trăirile care îţi păreau cândva nemuritoare. Nu mai rămân în urma lui decât poveştile. Personajele lor se sting.
M-am trezit într-o zi şi mi-am dat seama că am uitat să mă mai gândesc la tine. Să te caut pe facebook, să-ţi urmăresc activităţile, să ştiu ce mai faci şi dacă eşti bine. Am uitat să te mai aştept. Şi toate amintirile noastre dragi au devenit şterse, prăfuite de vreme, nu le mai simt aşa cum au fost ele odinioară. Nu-mi mai fac inima să tresară, nu le mai pătrund esenţa. E doar un gol. Atâta simt. Un gol în care sunt pregătită să cad şi să mă vindec.
Te-am uitat aşa cum se uită. Aşa cum îi uităm pe toţi oamenii care au oprit clipa în loc cândva. În ultimele zile, înainte să te uit, m-am purtat ciudat. Mi-am prins părul în două codiţe, aşa cum îţi plăcea ţie. Păream nebună, scăpată de la 9, dar nu conta. Te simţeam mai aproape. Păream o dubioasă. Schimbare de look. Eu nu-mi prind părul niciodată. Dar nimeni n-a observat tristeţea mea din ochi.
Poate că m-am eliberat de tine din noaptea aceea în care mi-am turnat un pahar de vin şi am stat aşa, cu ochii în gol, gândindu-mă la tot, în tăcere... scriindu-ţi pagini întregi, cu mâinile tremurând, strigându-mi deznădejdea şi dorul meu de tine... rememorând tot ce-am trăit. Luându-mi rămas bun. Poate că, de fapt, atunci te-am uitat, în acea noapte, în care ţi-am permis să pleci din inima mea.
Sau poate că te-am uitat cu timpul, întâlnind oameni, trăind... poate că momentul decisiv a fost acela în care am simţit pentru prima oară că merit să fiu iubită. Că merit să mă regăsesc. Să găsesc drumul înapoi spre casă. Şi să nu mă mai pierd în locuri pustii. Să nu mai aştept la uşi închise, dincolo de ele nu se află nimic, nu-i locul meu acolo. M-am oprit prea des în astfel de locuri, străine, căci muream de sete. Dar nu era acasă. De ce am îndurat atâtea chinuri doar pentru o fărâmă de voluptate?
Am plecat.
Ai plecat.
Rămâi cu bine, V.
M-am trezit într-o dimineaţă şi nu mai erai. Nu te-am mai găsit.
Pur şi simplu. O singură zi. O zi ca oricare alta care a separat timpul în care eram plină de tine cu prezentul ăsta în care sunt lipsită de tine. De mine. Plictisită şi rece. Aşa mă simt. O zi care a schimbat totul.
Te-am căutat confuză şi speriată. Dar nu mai erai nicăieri. Ai plecat de aici... Nu te mai găsesc nici măcar în vise.
Timpul nu vindecă rănile. Dar ia cu el toate trăirile care îţi păreau cândva nemuritoare. Nu mai rămân în urma lui decât poveştile. Personajele lor se sting.
M-am trezit într-o zi şi mi-am dat seama că am uitat să mă mai gândesc la tine. Să te caut pe facebook, să-ţi urmăresc activităţile, să ştiu ce mai faci şi dacă eşti bine. Am uitat să te mai aştept. Şi toate amintirile noastre dragi au devenit şterse, prăfuite de vreme, nu le mai simt aşa cum au fost ele odinioară. Nu-mi mai fac inima să tresară, nu le mai pătrund esenţa. E doar un gol. Atâta simt. Un gol în care sunt pregătită să cad şi să mă vindec.
Te-am uitat aşa cum se uită. Aşa cum îi uităm pe toţi oamenii care au oprit clipa în loc cândva. În ultimele zile, înainte să te uit, m-am purtat ciudat. Mi-am prins părul în două codiţe, aşa cum îţi plăcea ţie. Păream nebună, scăpată de la 9, dar nu conta. Te simţeam mai aproape. Păream o dubioasă. Schimbare de look. Eu nu-mi prind părul niciodată. Dar nimeni n-a observat tristeţea mea din ochi.
Poate că m-am eliberat de tine din noaptea aceea în care mi-am turnat un pahar de vin şi am stat aşa, cu ochii în gol, gândindu-mă la tot, în tăcere... scriindu-ţi pagini întregi, cu mâinile tremurând, strigându-mi deznădejdea şi dorul meu de tine... rememorând tot ce-am trăit. Luându-mi rămas bun. Poate că, de fapt, atunci te-am uitat, în acea noapte, în care ţi-am permis să pleci din inima mea.
Sau poate că te-am uitat cu timpul, întâlnind oameni, trăind... poate că momentul decisiv a fost acela în care am simţit pentru prima oară că merit să fiu iubită. Că merit să mă regăsesc. Să găsesc drumul înapoi spre casă. Şi să nu mă mai pierd în locuri pustii. Să nu mai aştept la uşi închise, dincolo de ele nu se află nimic, nu-i locul meu acolo. M-am oprit prea des în astfel de locuri, străine, căci muream de sete. Dar nu era acasă. De ce am îndurat atâtea chinuri doar pentru o fărâmă de voluptate?
Am plecat.
Ai plecat.
Rămâi cu bine, V.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu