Azi-noapte
am visat că eram la mare. În mare. Aveam părul ud şi plin de
sare. Şi curenţii mă trăgeau în larg. Mă lua marea cu ea şi mă
luptam să ajung la ţărm. Să trăiesc. Să respir. Nu mai auzeam
nimic. Nu mai vedeam nimic. Eram ca într-o bulă. Şi eram atât
de grea. Atât de greu îmi simţeam corpul în apă, atât de grea
era apa cu care trebuia să mă lupt. Mă sfâşia. Mă sufoca. Mă
apăsa. Pe piept. Pe suflet. Mă dureau toate. Organele, inima,
gândurile... Mă usturau ochii şi nu puteam să urlu. Ţipetele se
stingeau adânc în mine, frânte. Voiam să am puterea să ies la
suprafaţă. Erau oameni care mă aşteptau la mal.. Cu cât
înaintam, cu cât vedeam ţărmul mai aproape, cu atât mai greu îmi
era. Şi valurile mă luau înapoi în abis.
Dar
cred că până la urmă am ajuns. Am ajuns. Frântă. Şi m-am
umplut cu soare. Era atât de bine.
Se
spune că unele momente sunt eterne. Că oricât timp ar trece, ele
rămân în tine prin infinita lor trăire, cutremurându-te ca prima
oară. Sunt ca nişte locuri neschimbate oricâte veacuri ar trece.
Decorurile se schimbă, dar ceva din prezenţa lor de odinioară
dăinuie peste tot. Le regăseşti pe strada lor, în aerul
neschimbat... acasă, acolo unde timpul a stat în loc, unde clipa a
încremenit
în eternitate şi s-a aşternut toamna. Aici
te-am găsit şi pe tine, V. La marginea prăpastiei. Eşti gata să
cazi. Să te prăbuşeşti în mine. Aici te găsesc mereu de fiecare
dată când închid ochii şi mă pierd în mine. Şi mă umplu de
primăvară şi de nostalgie.
Poate
că unii oameni apar în vieţile noastre pentru a ne salva de noi
înşine. Ne cutremură. Ne ridică şi ne aruncă în cel mai adânc
hău. Să ne cunoaştem mai bine. Să ne speriem şi să ne vindecăm.
Şi n-ar putea să facă toate astea dacă nu ar avea forţă asupra
noastră. Dacă nu i-am căuta şi găsi în noi. Atât de vii,
mereu prezenţi. O parte ascunsă din inima noastră.
Sunt oameni care te ajută să te ridici şi să mergi mai departe.
Să ieşi la suprafaţă. Să respiri iar. Şi nici măcar nu mai
contează că ei nu vor mai fi acolo, pe drumul tău, să vadă că
poţi să te bucuri din nou. Că nu mai fugi. Că ai învăţat să
stai. Că nu mai alergi după clipe, că nu mai vrei să le opreşti
în loc. Că doar simţi. Şi trăieşti. Şi asta e de ajuns astăzi.
Oamenii
nu apar întâmplător în vieţile noastre. La început nu ştim de
ce, ce sens au ei. Ştim doar că ne fac inima să tresară şi că
există un spaţiu magic care ne uneşte, oriunde am fi. Şi intrăm
în vieţile lor, nu putem sta aşa, deoparte, o forţă ne atrage
spre ei. Nu ştim, nu ştim ce se întâmplă cu noi. Abia la sfârşit
înţelegem, când scriem ultima pagină, cu lacrimi în ochi,
zâmbind.
Aşa
ai apărut şi tu, V. E ultima oară când îţi mai scriu, V. Promit
să nu te mai caut, nici măcar aici, în mine. Promit să-mi distrag
atenţia şi să merg mai departe. Spre locuri care mă aşteaptă să
vin, spre poveşti care mă aşteaptă să le scriu. Promit să nu mă
mai gândesc atât de mult la tine... până o să uit. Definitiv.
Mi-ai spus că te-ai gândit la mine chiar în noaptea în care m-am
decis să-ţi scriu. Chiar în noaptea în care simţeam că mă
sufoc şi că mă risipesc la propriu, că mor în mine, dacă nu te
caut, după atâtea luni lipsite de tine. De mine. Mereu am crezut că
dacă mă gândesc atât de mult la cineva, acea persoană va şti cumva, va şti,
şi mă va simţi şi-şi va aminti de mine. Asta s-a întâmplat şi
cu noi în noaptea în care am decis să sparg tăcerea şi să las
să mi se dărâme universul. Fie ce o fi! Trebuia să te văd.
Mi-era foame de tine. Şi muream încet. Şi sigur. Aşa că m-am
trezit la 6 dimineaţa la tine. Nu conta că o să mă vezi cât de
leşinată şi disperată sunt. Îmi trebuiai atât de mult... încât
nimic nu mai conta.
................................................
Am
plecat de la tine cu atâtea planuri, cu atâtea vise. Şi fără
tine. Fără tine. Doar avându-mă pe mine şi fiindu-mi de ajuns.
Eu râzând, putând să râd liniştită. Eu zâmbind, fără să mă
mai doară tristeţea aia din fundal. Eu plângând, permiţându-mi
să plâng, să mă cutremur, să mă golesc. Eu gândindu-mă, în
linişte, la vocea ta şi la braţele tale care mi-au fost refugiu,
fără să mă mai sfâşie lipsa ta. Fără să mă mai frâng. Eu
şi nostalgiile mele. Şi tot ce-i în mine. Eu, luptând şi muncind
pentru visele mele. Eu, pe străzi, la apus, printre clădiri vechi,
respirând liniştea şi aerul tare de munte. Eu, în Vamă,
afudându-mi picioarele în nisip şi trăgând cu poftă din ţigară,
cu marea bătându-mi în picioare şi-n tâmple. Eu,
îndrăgostindu-mă, iar şi iar. De oameni, de clipe, de drumurile
pe care mă poartă viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu